23 august 1944. Bunica mea se întorcea din piaţa Obor. Fusese după carne, bunicul era jandarm de piaţă şi ştia un parlangiu bun, un machedon dinspre Silistra. Lumea era fericită. "E pace, e pace!" Se aud sirenele. Panică. Ce fel de pace e asta, cu bombardament? Bunică-mea o ia la fugă spre casă. Pe strada Silvia, acolo unde acum e o şcoală, pe vremea aia era o cîrciumă cu adăpost antiaerian. Toată lumea din zonă a intrat. Bunică-mea, nu. Şi-a adus aminte ce îi zicea taică-su, veteran din Marele Război: "În luptă nu te duci unde se duc toţi". A fugit mai departe. Nu de alta, dar maică-mea şi soră-sa erau singure în casă. Cinci minute mai tîrziu, pe adăpost a căzut o bombă. Au murit vreo douăzeci de oameni. La colţul străzii, Pîncota cu Vîrtejului, în mahalaua Colentinei, avionul s-a lăsat în picaj şi a început să tragă cu mitralierele înspre bunică-mea. Ea s-a lipit de gard, iar gloanţele au nimerit în trotuar. Urmele se vedeau în copilăria mea, s-or vedea şi azi dacă nu s-or fi schimbat bordurile. "Ce-o fi fost în capul lui, mamă, să se lase cu avionul după mine, că eram singură pe stradă? N-avea ce face cu gloanţele?" " obişnuia bunică-mea să încheie de fiecare dată povestirea. În aceeaşi zi, la 1883 de kilometri distanţă, la Paris, colonelul Rol (comunist), lupta cu nemţii şi încerca să elibereze oraşul înainte de sosirea generalului de Gaulle. Acesta a (cam) oprit, zice-se, înaintarea coloanelor de blindate aliate spre Capitală, i-a lăsat pe germani să "fezandeze" serios trupele comuniste de gherilă şi de-abia apoi a înaintat, cu defilare şi panaş, pînă pe Champs Elysées.

Tot în ziua aia, exact la 4340 de kilometri mai departe, la Bretton Woods, New Hampshire, la hotelul Mount Washington, reprezentanţi a 45 de naţiuni care urmau să fie învingătoare în Al Doilea Război Mondial semnau actul de naştere a ceea ce azi (ca şi atunci) se cheamă Fondul Monetar