Prin Maestro, Stelian Tănase erupe din asceza scriiturii de azi precum un vulcan noroios ce sperie prin forţă şi intensitate. Altfel nu se explică retragerea belicoşilor săi critici printre metereze, de unde preferă să cîrcotească, nu să-i citească opera. Sigur că autorul pierde din cauza meseriei prin care îşi cîştigă existenţa, dar şi a păcatelor de a nu fi înscris în nici un curent intelectual, pro sau contra liderului efemer. Supusă unei lecturi atente, Maestro nu este o carte despre viaţa enoriaşilor care se închină „la cultul zeului Rating“. Tina Marcu, reporterul trotil al unei televiziuni care „satisface instinctele vulgare ale maselor“, nu este personajul principal, cum s-ar putea crede la o lectură sumară. Drama regăsirii tatălui fugar în persoana lui Avram Duca, scriitor de prestigiu în Franţa, dă impresia că ar compune firul epic. Dar Stelian Tănase nu ne lasă să încadrăm cartea într-un gen literar. Îşi transferă angoasa socială asupra Emiluţei, povestitoarea care nu vede chipuri proprii, „doar voci, păreri, himere“. Aici e locul în care Stelian Tănase evadează din pluton. Părînd că ciopleşte „busturi de piatră fără expresie, mutre oficioase“ din lumea de azi, el, prin Emiluţa lui, adaugă o tuşă groasă României de totdeauna: o Românie a vulgarităţii, a clevetirilor, a tabieturilor şi a închinărilor colective la cultul falsului. La fel ca şi Henry Miller sau Charles Bukowski, Stelian Tănase fuge din postura terapeutului de serviciu într-o lume bolnavă. El nu e medicul curant al societăţii. Prin vervă şi scriitură alertă – şi, mai nou, trivială –, Stelian Tănase nu-şi etalează forţa sa lirică, nici dezarmanta o-nestitate. Totuşi, cititorul poate culege, printre rînduri, cîteva sensibilităţi ale creatorului: „Ieri s-a aşezat în faţa ferestrei, nu mă lasă să văd ploaia. Îmi place soarele: Se întunecase în casă. Corectam un capitol din roman. Uneori,