Cunosteam acest catun din copilarie, pe când traversam dealul cu bunica la prieteni. Nu mai fusesem de mult în acele locuri, aproape ca uitasem cum arata. Dar, pare ca acum era totul diferit de ceea ce stiam eu. O imagine crunta a singuratatii, a timpului oprit în loc. Aproape izolati de lume, la patru kilometri de cel mai apropiat sat. Asa ar putea fi caracterizat satul Mirigioaia apartinator comunei Hodac.
Un catun care mai mult pare a dormi, unde nu sunt mai mult de 17 suflete. Pentru a ajunge aici, este nevoie de patru kilometri de mers pe jos, drum plin de noroi care-ti ajunge pâna la glezne si neaccesibil pentru o masina daramite de autobuz. Locuitorii de aici nu au avut nici când asa ceva în localitate. Iesind din Hodac, urcând pe drumul plin de noroi, ajungi în deal de unde se zaresc ici colea câteva case. Din deal nici un fum nu se vede a iesi pe hornuri. Pare totul pustiu, parasit de multa vreme. Singurul indiciu care îti da de înteles ca aici ar putea locui cineva sunt câteva oi scoase la pascut, de cealalta parte a dealului. Coborând în vale, se aude un vag latrat, de parca si animalele dorm, plictisite de singuratate. O femeie la 60 de ani iese la poarta mirata ca picior strain îi sade în cale. „Musca câinele tanti?” o întreb cu putina frica, vazând dulaul de lânga cusca. „Nu, nu musca, ca-i legat. Io-l tin legat. Pe mine ma cautati?”, ma întreaba cu aceasi privire uimita. Asa începe o lunga discutie din care aflu ca pe vremea când tanti Elena era copil, aici era scoala. Se adunau copii din sat, cu opinci în picioare si plecau împreuna. Acum, cladirea scolii nu mai exista, poate de mai bine de zece ani, s-a ruinat si a fost demolata. „Scoala nu mai este. Au stricat-o, daca copii care sa mearga la scoala nu mai sunt, cine sa mai umble. Îi greu domnisoara dar noi aici ne-am nascut si am crescut, aici suntem învatati”, adauga cu subînteles tanti E
