Hangiul tocmai pregăteşte gâştele la frigare pentru pofta de nestăvilit a lui Porthos. Eu citesc paginile cu nesaţ, să-l ajung din urmă pe D’Artagnan, care se-ndepărtează în galop de foamea pantagruelică a camaradului său, apropiindu-se cu fiecare verstă parcursă de portul din Calais.
Arhiva personală Ion C. Rogojanu
Cu "tatăl" Dumas veghindu-mi nopţile de citit la lumina lanternei, eu şi tânărul aspirant la uniforma muschetarilor îndeplinim misiunea şi păstrăm neştirbită onoarea Reginei! Ah, şi ce chef vom încinge cu toţii într-o tavernă pariziană, la ceas târziu, învelit în istorii ce-aşteaptă să fie scrise! E a... cine ştie câta oară când intru-n povestea muschetarilor lui Dumas. Îmi recunosc "viciul": îmi plac romanele de capă şi spadă. Nu mă pot dezbăra de obiceiul de-a le citi cu aceeaşi foame, cu aceeaşi plăcere a copilăriei. Doar că astăzi mai ştiu despre prolificul prozator francez că "a venit să cucerească Parisul cu patru iepuri, douăsprezece potârnichi şi două prepeliţe, vânate în drum spre Capitală şi, în schimbul lor, a primit găzduire pentru două zile la o tavernă". Mi-a "şoptit-o" mai demult un alt scriitor de pe Sena, André Maurois. Despre romancierul care a pornit să cucerească Parisul cam în aceeaşi manieră cu prea tânărul său personaj, D’Artagnan (vi-l amintiţi, călare pe mârţoaga lui galbenă, mereu gata să-şi aducă duşmanii în vârful spadei moştenite de la tatăl său?), ar mai fi de spus că era un "mâncău" şi un rafinat. Un gurmand şi un gurmet! Iar ambiţia lui cea mai de seamă era aceasta: "Vreau să închei opera mea literară de 500 de volume cu o carte despre arta culinară"! Ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat – rareori să nu fi împlinit ceva ce îşi pusese în minte să facă! – înmânând editorului său, Lemerre, un manuscris de 1.152 de pagini, intitulat "Le grand dictionnaire de cuisine" ("Marele dicţionar de
