Armand Călinescu nu a murit nici cum credeaţi dumneavoastră, nici cum crezusem eu înainte de a mi se da în vileag adevărul pe care sînteţi cît pe ce să îl aflaţi. Erszi ştia mai bine decît noi toţi, care credeam că ştim. Ce credeam că ştim? Că Armand Călinescu a fost politician interbelic, că a fost prim-ministru în 1939, că era carlist, că a trăit mai puţin de 50 de ani, că era o mînă de fier în lupta cu Garda de Fier, că Horia Sima, probabil deghizat în damă, a urmărit de-nde-aproape asasinarea lui, pe care o (co)ordonase. Asta s-a întîmplat pe 21 septembrie 1939, cînd Garda a pus de-un comandou, ca un garou legînd în diagonală braţul istoriei, pentru ca sîngele-i să ţîşnească ferm şi kitsch şi să-i hrănească nordul busolei excitate ceva teribil. Ambuscat în Cadillacul său neblindat, prim-ministrul României a fost – dacă ar fi să împrumut glasul nazal cu mîini curate al lui Sergiu Nicolaescu – efectiv ciuruit. Chit că sînt sîngeroase, toate acestea sînt la fel de marginale ca orice fapte; căci nu sînt faptele caricaturile adevărului, de vreme ce sînt stăpînele-cu-bici ale curiozităţii? Faptele rămîn neclintite la centru doar în actele de neînţelegere a istoriei care se închină la icoanele factologiei, la idolii obsesiei, la obezitatea ideologiei şi la viaţa scheletizată prin ştiri. Lăsate de capul lor, faptele devin monumente ale – epitafuri ale – gîndirii banale: faptele sînt praf şi bere. Trivialitatea lor le dă mînă liberă asasinilor să-şi tîrască victimele prin praful banalităţii. Or, numai victimele sînt singulare; restul e loteria unui trafic trivial, amuţitor, distant, senzaţionalist. Istoria poate fi multe lucruri, dar nu poate să nu fie ironică. Ea e cu un pas înaintea celor care, uneori, pricep că acest pas de deux e un dans şchiop cu Păcălici şi păcăliţi. Altădată, viclenia aceasta se numea destin sau raţiune; de o vreme, ea se numeşte istorie. De