Totul porneşte de la o evidenţă. Panait Istrati a fost abandonat şi nerecunoscut de tatăl său Gherasim Valsamis, crescut de mamă şi de rudele acesteia. Unchii săi Anghel şi Dumitru i-au ţinut loc tatălui necunoscut iar afecţiunea pe care le-a purtat-o s-a eternizat prin povestirile sale ("Moş Anghel", "O noapte în bălţi") ca şi prin gesturi de o rară nobleţe a sufletului său.
Într-o scrisoare către Romain Rolland, din Nisa, la 22 martie 1923, ca răspuns la cererea scriitorului francez de a-i însoţi debutul în revista "Europe" cu o succintă prezentare biografică, Panait Istrati semnează aceste rânduri: "Je suis né ŕ Braďla, le 24 (?) aoűt (11, ancien style) 1884. J'aurai 39 ans l'été qui vient. Mes papiers ne mentionnent pas le nom d'un pčre. Ils me déclarent simplement "fils de... et de Zoitza Istrati, agée de 29 ans"1.
Faptul în sine, ca şi opera istratiană, va constitui un izvor seducător pentru interpretările moderne, de factură psihanalitică, apărute în deceniul al nouălea al sec. XX. Elisabeth Geblesco va publica o teză de doctorat ("Langue d'écriture et figure paternelle") şi va reveni asupra acestei chestiuni în revista "L'Arc" 86/87, insistând asupra modului în care se aplică, în cazul scriitorului nostru, conceptul lacanian "d'object a, d'object perdu, (sein, scyballe, regard, voix...)2.
După mai mult de opt ani de convieţuire liberă, "contrabandistul grec" îşi părăseşte femeia şi copilul de nouă luni. Undeva într-o pagină din "Mes departs", scriitorul notează: "Ma mčre aprčs huit années de vie commune avec mon pčre parlait tres bien le greque." Exegeta precizează: "Istrati fu donc l'enfant de deux langue, de deux culture - subjectivement vécues comme divisées du fait de cette radicale séparation dont il porta la marque toute sa vie: l'une dans la terre natale, de l'enracinement, du retour; l'autre dans l'absence -
