Aflu, în profunda gratuitate a liricii lui Gheorghe Grigurcu, o netrădată notă permanentă care mă duce cu gândul la fondul necunoscut al acesteia, de ma­nifest recurs etic - şi în ultimă instanţă de neaşteptat angajament cetăţenesc. Este o afirmaţie de natură să nască mi­rare, mă tem, în prim rând în însăşi opinia autorului despre propriul product, nu mai puţin a acelei elite de lectori ce-i frecventează opera lirică, plină de semnificative semne de carte, de sentenţe, de pârtii şi pârghii în logica imaginarului.

Este adevărat că efectul principal al liricii grigurciene izbeşte în gongul imaginii, oferind ochiului interior sculpturi de aer, un infinit spectacol de metamorfoze, singur capabil să sature o cât de excitată sete - sare în ochi plăcerea verbului de a se pronunţa dezbărat de copcile sensului comun, până la pragul unui abuz, al ravagiilor libertăţii, acţionând voluptuos tautologic un cer plin de văzduh, sau, dimpotrivă, în cătuşele celei mai stringente vocaţii a liricului: o "dâră de melc pe cer", "realul compus din bucăţele pe care nu le mai putem folosi", "forma ploii", o "melancolie cărnoasă" (a strugurilor), exemplele s-ar putea înmulţi până la sufocare, suntem martorii unei formidabile inspiraţii-expiraţii de materie lirică, ce pare a se resorbi, spre a din nou învia, într-un flux organic.

Modalitate de a înregistra o forţă a naturii de bogată reproductibilitate şi aparent perpetuă, aşa ni se înfăţişează la o primă lectură, de largă percepţie, cu fiecare nou volum, lirica lui Gheorghe Grigurcu - şi tot atât de fascinant în recentul Muzeu (Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2008, cu o prefaţă de Şerban Foarţă). Sub semnul unei evidenţe - în magma liricii sale se cuprind cele mai variate obiecte, buşteni, pietre, creaturi de asemenea - şi anume că poezia şi reflecţia asupra poeziei, etica şi reflecţia asupra eticii, realitatea şi r