Daca nu exista teme care sa asigure prin ele insele succesul, sunt, cel putin, unele care impiedica esecul. Tocmai pentru ca si-l asuma de la bun inceput. Nimeni nu te-ar putea acuza vreodata ca, scriind despre Faust, n-ai reusit sa dai o opera mai buna decât a lui Goethe. Sau, daca ar face-o, un asemenea repros ar valora mai mult decât o suta de complimente.

Acesta pare sa fie si cazul tânarului prozator brasovean Ovidiu Simion, care a publicat cu câteva luni in urma romanul Virginica*. Volumul – pentru cine nu s-a prins deja – e un remake dupa celebra carte alui Nabokov; adica, macar in intentie, o Lolita româneasca. Ce-i drept, miza nu e noua: a tintit-o si Mihai Zamfir intr-un roman publicat cu câtiva ani in urma (Fetita), dar cu rezultate, eufemistic vorbind, discutabile. In ceea ce-l priveste pe Ovidiu Simion, trebuie sa spun ca ambitiile sale nu vizeaza neaparat reinterpretarea mitului (pentru ca un mit e, de fapt, Lolita, unul dintre putinele mituri literare aparute in a doua jumatate a secolului trecut), cât localizarea lui. De altfel, intriga romanului urmeaza, cu mici modificari, schema lui Nabokov: triunghiului erotic Humbert Humbert – Dolores Haze – Charlotte Haze ii corespunde, in cartea lui Ovidiu Simion, tripleta Nen – Virginica – Ludmila; totodata, graficul sexualitatii e in mare parte asemanator, mergând de la cristalizarea pasiunii pâna la izbucnirea ei violenta si, de acolo, catre o incertitudine ce oscileaza intre rabufniri tardive ale basic instinct-ului si senzatia de satietate. Oricum, tema ramâne si asa pretentioasa, iar punctul-forte al cartii tine de modul in care Ovidiu Simion se achita onorabil de doua sarcini extrem de dificile. Pe de o parte, prozatorul descrie exemplar psihologia barbatului pe punctul de a intra in midlife crisis: e vorba, evident, de Nen, tata vitreg si amant, prof de româna la un liceu din provincie