Când eram mica, ma duceam cu câteva prietene sa ii vedem pe veteranii de razboi, bunicii celor ca mine, oameni pe care ii intâlneam aproape zilnic pe strada. Batrânul de lânga casa noastra avea vreo 80 de ani, mirosea rau, nu mai vedea bine, iar noi, ajunsi in casa de chirpici, plasa si beton, ceream cartofi cruzi decojiti. Stiam din revistele pe care le citiseram ca sunt buni, ca asa manânca oamenii strâmtorati, iar acesta era un semn de aventura. Mi se parea ca vad multa saracie in jur, ca si cum ma târam spre transee, ca si cum sapam adânc in pamânt, ca si cum voiam sa respir câte o gura de aer. Am luat o inghititura de cartof dulce-acrisor si am ascultat povestirile batrânului. Isi rasfira insignele de razboi, iar noi le aveam pe toate la discretie asezate pe o patura, mult fier si ace colorate, steme si simboluri in care scurmam. Metalul era rece, culorile amestecate, noi avizi, citeam URSS si CCP pe ele. Cu cât erau mai aurii, cu atât ne trezeau mai tare pofta de a le fura. Cartofii dulci de ieri nu mai seamana cu aceia pe care ii gust astazi, când plecarile catre directii diferite imi deschid sufletul, fara teama de noutati si schimbari, iar dintre lucrurile de care mi-e teama, e doar moartea asta simpla si clara. Sunt alcatuita din lucruri stralucitoare, din iubiri fragile, un manunchi de sentimente si iubiri confuze, o carte pentru morti, un leitmotiv si dorul atât de navalnic când tu nu mai apari. Nu pot fi constrânsa in iubire, nu pot fi inconjurata, izbesc in mulajul acesta precum un animal nebun. * Sunt prea mare acum, imi curm suferinta dând drumul la acceleratie, fortând limita masinii, intrând pe contrasens, injurând, nu ma dau la o parte din calea trecatorilor. Azi era sa omor un copil. Acum, in bratele mele, in drum spre doctor nu am decât corpul lui in brate. Ma uit la el si toata suferinta mea i-am dat-o lui, e pregatit sa moara. Ii fac perf