Apariţia integralei jurnalului lui André Gide, la editura basarabeană Cartier - patru volume groase, intimidante, într-un tiraj mic, de 800 de exemplare -, constituie negreşit un eveniment: oricît de prăfuită ar fi mare parte din opera celui supranumit altădată "contemporanul capital" sau "demoralizator al tineretului", nu e puţin lucru să vezi cum un proiect editorial ambiţios e dus pînă la capăt, în ciuda instalării crizei, şi ne întrebăm cîte edituri de dincoace de Prut s-ar fi înhămat la o asemenea aventură, aducătoare de prestigiu şi nu de bani.
E un loc comun să afirmi că Gide (1869-1951) nu poate fi înţeles fără lectura acestor mii de pagini ţinute din adolescenţă pînă aproape de moarte, şi să adaugi că jurnalul e la rîndul său completat de celelalte scrieri autobiografice, de Corydon, carte despre homosexualitate, scandaloasă pentru o epocă, sau de Întoarcerea din URSS, mărturie dezamăgită a spulberării unor iluzii tîrzii. Scriitorul a început să publice fragmente din jurnal încă din 1909, în La Nouvelle Revue française, revista înfiinţată împreună cu cîţiva prieteni. Majoritatea comentatorilor cuminţi observă că autorul se scrutează pe sine cu o minuţie, o intransigenţă şi o voinţă de sinceritate deloc străine de rigida educaţie protestantă pe care a primit-o. Mai înţeleaptă e întrebarea în ce măsură severitatea aceasta şi căutarea sincerităţii sunt jucate şi dacă nu cumva avem de-a face cu poza unui foarte înzestrat, unui prodigios histrion.
Un clişeu al criticii, nu întru totul neîntemeiat, susţine că opera de tinereţe a lui Gide a adus o gură de aer proaspăt în literatura din jurul lui 1900, sufocată de simbolism şi decadentism. E de urmărit cum au fost trivializate către sfîrşitul secolului XX formule provocatoare cîndva, gen "omul e născut pentru fericire", "a fi fericit devine-o datorie". Astăzi, acele titluri juvenile -
