Despre Istoria critică a literaturii române s-a scris mult şi inadecvat. E drept că nu destul de mult (de vreme ce vocea cea mai autorizată a tinerei generaţii de critici, Paul Cernat, nu s-a pronunţat încă), dar fără îndoială, la un examen raţional, suficient de inadecvat. Iar când spun asta, mă refer, în bloc, la toate textele receptării, independent de judecata lor de valoare. Istoria a fost admirată cu argumente false, după cum a fost amendată conform principiilor unei logici în cel mai bun caz sofistice. Faptul mă îngrijorează nu atât prin prezenţa nefastă în discursul analitic a unor irizaţii umorale (foarte bine sesizată de C. Rogozanu într-un articol recent), cât prin falimentul iluziei că avem în domeniul beletristicii o piaţă funcţională de idei. Fiindcă e, dacă nu normal, măcar uzual ca scriitorii - şi prin extensie comentatorii - să reacţioneze impulsiv în faţa ameninţărilor simbolice. Dar e absolut inadmisibilă estetic lipsa lor de originalitate intelectuală. Repet, nu contează semnul verdictului. Precaritatea teoretică transpare în numărul de platitudini emise. Şi mai ales în nivelul elementar al acestora. Nevoia de consens a atras după sine apelul continuu la prejudecată. Astfel că, în loc să fie supusă discuţiilor stenice, Istoria lui Manolescu a fost arendată sentinţelor preconcepute.
Povestea e veche. Ne lipseşte o tradiţie conceptuală a istoriilor literare, după cum o arată cunoscuta antologie întocmită de Paul Cornea. Cu excepţia însemnată a lui Călinescu, eforturile de a gândi un model fiabil al acestei specii didactice la origine se dovedesc practic nule. În atari condiţii, fiecare nouă încercare de cuprindere sintetică, de la cea a lui Aron Densusianu până la cea a lui Marian Popa trebuie să-şi conţină, de voie, de nevoie, propriul sistem de unităţi de măsură. Ceea ce, de obicei, se şi întâmplă, spre surprinderea rigizilor - î