E un fapt real: un barbat s-a instalat in statia de metrou din Washington DC, a scos vioara si a inceput sa cânte. A cântat sase piese de Bach, timp de 45 de minute. In tot acest rastimp, pentru ca era ora de vârf, au trecut prin statie mii de persoane, majoritatea ducându-se la lucru.
Dupa trei minute, o persoana a remarcat ca cineva cânta. A incetinit pasul, s-a oprit câteva secunde, apoi a luat-o la picior catre slujba. Dupa inca un minut, violonistul a primit un dolar de la o trecatoare grabita. Dupa alte câteva minute, cineva s-a sprijinit de perete sa asculte. S-a uitat apoi la ceas si a tuns-o in graba catre usa metroului care sosise in statie. Cel mai atent a fost un copil de trei ani. Mama lui l-a tras de mâna sa mearga mai departe, dar copilul s-a oprit sa asculte si sa vada. In final, mama l-a smucit si copilul a fost nevoit sa se urneasca. Secventa s-a repetat si cu alti copii. In toate cazurile, fara exceptie, parintii i-au fortat sa plece. In cele 45 de minute de recital, doar cinci oameni au stat sa asculte putin. Când muzicianul s-a oprit din cântat, nimeni nu a remarcat, nimeni nu a aplaudat, nimeni nu i-a acordat vreun semn de recunostinta. A agonisit 32 de dolari. Interpretul era Joshua Bell. Renumitul artist, unul dintre cei mai mari violonisti contemporani, cântase cu putin inainte cu sala plina in Boston, biletul costând in medie 100 de dolari. Intâmplarea a fost pusa la cale de Washington Post ca un experiment social vizând perceptia, gustul, prioritatile, reactiile oamenilor. Intrebarile au vrut sa afle daca apreciem calitatea unui act artistic si cultural in general; daca reactia e pe masura evenimentului; daca recunoastem talentul si valoarea; si, in fine, intrebarea intrebarilor: daca nu sunt recunoscuti nici cei mai buni violonisti si compozitori ai lumii, oare câte alte lucruri importante sunt trecute cu vederea sau neapre
