Într-o conferinţă de presă organizată după regulile show-ului, în care numele „liderului PDL” care va face anunţuri importante a fost ţinut până în ultima clipă secret, Elena Băsescu şi-a anunţat demisia din partid.

E, în acest caz, candidatura independentă o dovadă de curaj? Mai degrabă semnul că dra Băsescu urmează modelul comportamental al tatălui, care fuge în piaţa publică de câte ori e la ananghie, pentru a se prezenta ca „singur împotriva tuturor”. Faptul că „EBA” crede că „toată lumea din oraş” recunoaşte acest grup de litere arată modul de gândire al principesei de metropolă, pentru care comunitatea înseamnă doar cercul strâmt al celorlalte beizadele şi revistele de analiză politică „Ciao!”, „Click” şi „Cancan”. „EBA” ne păcăleşte însă cu bună-ştiinţă: numărul de înmatriculare de-abia acum a devenit cunoscut, condiţie necesară pentru a fi votată de iubitorii formelor fără fond.

Cu un pic de ajutor patern, numărul de înmatriculare politic a înţeles că adevărata miză nu se află la Bruxelles, ci în România. Dra Băsescu a beneficiat de toate ingredientele necesare formării unui om politic în România: descendenţă, un partid-arac pe care să se dezvolte şi aura creată de podiumul de modă autohton. De ce să-şi împartă astăzi cota de popularitate cu un partid, dacă şi-o poate înzeci printr-o demisie de faţadă, mai ales când respectivul partid se va mobiliza exemplar în scopul strângerii de semnături pentru demisionară?

În această ascensiune nu ar trebui să întrezărim o şansă dată generaţiei tinere de politicieni. Dimpotrivă, este o şansă luată acesteia şi direcţionată abil către membrii unei caste. Că tot spunem că avem nevoie de o nouă clasă de conducători, de ce-am mai zăbovi sute de ani cu crearea unei Ivy League din care să iasă lideri politici, când avem prezentările de lenjerie intimă ale lui Botezatu, cafenelele din Doroban