Una dintre consecintele actualei crize financiare si economice este aceea ca aduce in prim-planul atentiei chestiunea rolului statului in economie. Dupa zeci de ani in care a fost predicata superioritatea pietelor ca mecanism de coordonare a activitatilor economice, iata ca statul este chemat inca o data sa salveze omenirea de la catastrofa indusa de pietele salbatice si irationale, conduse de lacomie si interese pe termen scurt, oarbe la principii etice si la interesul general pe termen lung. In fiecare zi sunt lansate noi initiative prin care lideri politici de pe toate meridianele pun la bataie resurse publice considerabile pentru a schimba cursul descendent al economiilor lor. Analisti si oameni din mediul academic redescopera lectiile despre esecul pietelor, iar politicile interventioniste recomandate de Lordul J.M. Keynes dupa marea criza din 1929-1933 sunt readuse in actualitate.

Din pacate, nimeni nu incearca in acest moment sa duca discutia mai departe, punand cateva intrebari simple: ce solutii are statul pentru a combate criza, cat de realiste sunt aceste solutii si care este rezultatul interventiilor sale pe termen lung? Dincolo de diverse programe cu nume complicate sau de teorii greu de urmarit, adevarul este socant de simplu: principala masura prin care guvernele de pretutindeni combat criza este cresterea cheltuielilor publice. Ideea ce sta in spatele acestei masuri este aceea ca, injectand bani in economie, statul creeaza o cerere suplimentara de bunuri si servicii care va stimula productia, va crea noi locuri de munca ce vor genera, la randul lor, salarii si o noua cerere suplimentara (ceea ce se numeste efect multiplicator), redemarand in final motorul economiei. Evident, aceasta solutie este bine primita de toti cei care beneficiaza sau spera sa beneficieze de fonduri publice.

Dar de unde vin banii pe care autoritatile i