Dacă e adevărat cînd se spune că titlul unei cărţi trebuie să-i rezume, într-o formulă memorabilă, conţinutul, atunci Într-un crater de pe lună e un exemplu foarte nimerit în această privinţă. Cred că nici unul din cititorii care vor avea volumul dinainte nu va ghici sensul titlului la simpla lui lectură, în cel mai bun caz mintea ducîndu-i-se spre ipoteza unei figuri de stil a cărei semnificaţie i se va lămuri mai tîrziu, după încheierea lecturii. În realitate, expresia aceasta stranie şi oarecum insolită, care nu te lasă să bănuieşti defel ce se ascunde în literele ei, este opacă nu fiindcă ar avea vreo subtilă încărcătură metaforică, şi nici fiindcă ar reprezenta genul de cimilitură în faţa căreia simţi imboldul de a afla imediat dezlegarea, ci pentru că se referă la o întîmplare a cărei istorie e neştiută publicului.

E vorba de faptul că UNESCO a declarat anul 1976 drept "Anul Internaţional Spiru Haret", iar Comisia Internaţională de Astronautică a botezat unul din craterele Lunii cu numele intelectualului român. Motivaţia forumului internaţional a fost aceea că cel care, pentru noi, trece drept întemeietorul învăţămîntului modern a fost totodată un specialist în matematica şi fizica astronomică, dovadă că teza de doctorat pe care a susţinut-o la Paris în 1876 - "Asupra invariabilităţii axelor mari ale orbitelor planetelor" - a fost considerată în epocă o contribuţie importantă la mecanica corpurilor cereşti. Şi astfel, drept semn de recunoaştere postumă, singurul crater selenar purtînd un nume românesc este cel al lui Spiru Haret.

Dacă acum vom adăuga detaliul că cele două autoare ale cărţii - Codruţa Missbach şi Cristina Ştefan - sunt profesoare de filozofie la liceul bucureştean "Spiru Haret", atunci obscuritatea titlului se risipeşte: dialogul lor se desfăşoară sub auspiciile numelui fostului ministru al Cultelor şi Instrucţiuni