Există o efervescenţă teatrală. Se joacă de luni pînă duminică, orele s-au mai schimbat, poţi să găseşti spectacole care încep şi la opt seara, sînt multe locuri fel de fel, dincolo de lista celor arhicunoscute, unde găseşti propuneri teatrale. Peste tot, în Bucureşti, e plin. Asta e ceva de bine, cum se spune. Bine nu doar pentru noi, oamenii de teatru, dar şi pentru societatea în derivă în care se întîmplă să trăim. Pentru momentul acesta în care educaţia, cultura, bunul simţ, de pildă, par noţiuni izgonite cu bună ştiinţă din cetate. Raţionamentul acesta simplu a devenit tot mai mult, din păcate, o vorbă pe care o rostim frecvent, mulţumindu-ne să constatăm. Decît cu ochii în anumite tîmpenii de la televizor - zicem - sau cu urechea lipită de manele, mai bine avalanşă la teatru. Chiar dacă şi aici, de multe ori, lucrurile au o calitate îndoielnică. Se schimbă, însă, sau ar trebui, criteriile de judecată. Altele sînt normele estetice şi valorice. Codul este altul. Din toate punctele de vedere. În fine, există o paletă variată de oferte şi prea puţine spectacole excepţionale în ultima vreme. Acesta este un motiv real de întristare, dacă nu de îngrijorare. Calitatea unui spectacol nu are legătură, cum se bate monedă, cu bugetul. N-are rost să amestecăm criza economică şi aici. Să fim serioşi, bani pentru producţia de teatru sînt. Sînt manageri, nu mulţi, însă, care ştiu să provoace un eveniment real şi să se chinuie să obţină finanţare pentru el. Debusolantă este o altă situaţie, şi anume, atunci cînd observi cum se cheltuiesc parale, destule, pentru prostii cu pretenţii. Cine amendează povestea asta? O întrebare fără răspuns.
M-am dus la Teatrul Metropolis ca să văd Ajutorul(Imnul) de Gyorgy Schwajda. Ce coincidenţă, mi-am zis, să merg la un spectacol după textul unui dramaturg important maghiar tocmai pe 15 martie... Îmi era dor de Luminiţa Gheorg
