Pentru cine se intreaba, Catalina Buzoianu n-a fost, de fapt, plecata nicaieri. Numai ca, timp de cativa ani buni, prezenta ei pe scenele romanesti a fost destul de rara, dar mai nou – mai exact din toamna trecuta si pana acum, in martie – se poate vorbi despre o noua, serioasa, „descindere" a unuia dintre cei mai creativi regizori romani. La Comedie se joaca „Ioana si focul" de Matei Visniec, pentru care Dorina Chiriac tocmai a fost nominalizata la Premiul UNITER pentru cea mai buna actrita, la Teatrul Mic a intrat in repertoriu spectacolul cu piesa Furtuna de W. Shakespeare, iar la Nationalul din Cluj a avut loc la inceput de martie premiera cu piesa Cand noi, mortii, reinviem de Ibsen.

Revenirea Catalinei Buzoianu a fost marcata ceva mai devreme, in stagiunea 2006-2007 de la Teatrul National din Timisoara, unde regizoarea a dramatizat Nostalgia lui Mircea Cartarescu, semnand spectacolul numit Visul, jucat cu succes atat in tara, cat si in afara acesteia (turneul la Marsilia a adus multe aplauze trupei teatrului, aproape in intregime implicata in spectacol). Au urmat apoi noi invitatii care au readus-o pe cunoscuta creatoare in prim-planul vietii teatrale, unul dintre cei mai prezenti regizori ai stagiunii in curs. De unde si acest articol in doua parti.

Spectacolele Catalinei Buzoianu – indiferent cat de reusite sunt – au ceva in comun, ceva ce se defineste printr-o respiratie ampla, generoasa, o zona ludica deosebit de puternica, o poezie a grupului, in care identitatile se pot schimba rapid, aruncate de la unul la altul de performerii solidari, precum mingile in jocul copiilor. In putine spectacole am vazut aceasta bucurie a actorilor de a (se) juca, de a incerca parca in gluma hainele personajelor, pentru a observa apoi, vizibil uimiti, cum jocul devine serios. Distanta pe care o iau interpretii de rolurile lor e un exercitiu apr