Acum când Istoria critică a literaturii române e un proiect încheiat, ce altceva ar mai putea să se adauge la destinul literar al criticului Nicolae Manolescu pentru a clinti ceva din ce el însuşi a făcut prin propriul său efort?

Că Nicolae Manolescu a ratat pentru a doua oară intrarea ca membru deplin în Academia Româna? Ei, şi? Mai e acesta un motiv serios de emoţie sau de indignare - după Istoria critică? Omeneşte vorbind, academicienii care l-au respins sunt de-nţeles, literaţi şi oameni de ştiinţă, de-a valma: oameni de valoare cei mai mulţi. Cum să şi-l aşeze alături, cu drepturi depline, pe cel căruia toate îi ies parcă fără nici un efort, ca în joacă?

Că se va scrie pro şi contra, mai ales contra, strivitoarei Istorii critice? Cei ce scriu Ťde bineť nu se simt la locul lor, stânjenţi de faptul că măcar o parte dintre ei par să aibă motive de personală satisfacţie. Cât despre ceilalti, e chiar uimitoare reţinerea lor: din nou omeneşte vorbind, ei au toate motivele să fie ulceraţi; unii au ales să tacă, alţii s-au pronunţat, dar până la urmă cu multă reţinere şi aş zice chiar cu înduioşătoare decenţă.

Se întâmplă cu opera aceasta ce s-a întâmplat pe parcursul zecilor de ani cât N. Manolescu a exercitat magistratura supremă în cronica literară românească: în mijlocul furtunii de pasiuni pe care le stârneşte şi întreţine constant, el singur pare să ignore turbionul, şi astfel îl domesticeşte. Secretul acestei tării stă în lipsa de complezenţă cu care tratează autorii şi operele.

Istoria lui Manolescu a aterizat în mijlocul literaturii contemporane, enormă, insolită, aparent definitivă şi de aceea neliniştitoare: nu te poţi face că nu e aici şi că nu te priveşte în ochi din mijlocul celor o mie şi cinci sute de pagini format mare.

Ai zice că Istoria aceasta nu e o lectură de zi cu zi. Dacă nu eş