Zilele acestea, cînd se împlinesc cincizeci şi doi de ani de la moartea lui Constantin Brâncuşi, să ne imaginăm că, tulburaţi peste măsură de treburile zilnice, într-una din nopţi ne organizăm un coşmar: se face că Ion Iliescu este Preşedinte, că zîmbetul lui e lege pentru toţi curtenii care se înşiră de la scările Cotrocenilor şi pînă la umbra lui Lenin de la Casa Scînteii - unde Mărginean tocmai priveşte pe fereastră, vede un gol imens şi crede că Bucureştiul a fost pîrjolit, dar nu-şi dă seama că se uită în sine, la propriul său peisaj interior -, că apare apoi pe postul naţional, condus evident de Dumitru Popa, şi spune fără să clipească: Traian Chebeleu, unul dintre cei mai importanţi eminescologi contemporani, este obstrucţionat în proiectele lui de restaurare a manuscriselor eminesciene de nişte făpturi care nu înţeleg necesitatea acestei acţiuni şi sensul ei adînc etc. etc. Ce s-ar întîmpla după o asemenea declaraţie? Simplu: contracandidatul tradiţional, dl. Emil Constantinescu, ar cîştiga alegerile fără a mai avea vreun adversar, pentru că a doua zi după declaraţia de pe micul ecran Preşedintele Iliescu ar fi literalmente devorat de către Istoria literaturii române, indiferent de ediţie, autor şi număr de volume. Din pricina simplă că despre Eminescu s-au scris cărţi fundamentale în cultura noastră, pentru că există profesionişti ai cercetării eminesciene care şi-au lăsat ochii pe manuscrise şi au dobîndit, în schimb, cîteva zeci de dioptrii, pentru că există, cu întreaga lor autoritate, istorii ale literaturii şi istorici literari care nu pot fi nici ignoraţi şi nici ocoliţi. Pentru că opinia literară este formată şi ea ştie că acolo pe unde au tre­cut Perpessicius, Călinescu, Vianu, Caracostea, Cioculescu, Petru Creţia şi Dumitru Vatamaniuc nu este loc pentru Chebeleu. Literaţii pot fi însă liniştiţi, totul nu este decît o joacă de-a posibilul, proie