Constanţa Buzea învederează o tactică îndeajuns de complicată, tortuoasă a relaţiilor umane cu morala divină. Pe acest tărîm incert, labil, înveninat de umorile încercărilor acumulate inclusiv în dimensiunea ancestrală ("Nu ai de la mine, / nu am de la tine decît umbra în descreştere / nişte ulcioare de umplere să nu însetezi, / tipare de lemn pentru făina zadarnică / din care să facem prescuri, inul din inişte / şi lîna mielului anonim, duhul amar care / spune că ne-am mai dus, dar că nu mai venim" - 11 miniaturi ale plînsului), poeta urmăreşte o redempţiune ce trebuie să învingă blocuri compacte de materie apocaliptică. Ele îi opresc paşii, silind-o la popasuri descriptive asupra unei materialităţi dereglate, catastrofice, impregnate cu obscure prescripţii ale remuşcărilor şi speranţelor: "După măcel se tace. / Nu se vorbeşte despre nemernicie. Rămîne de / ascuns, de amînat, în cearşafuri însîngerate / veştile. Se va deschide-închide pămîntul / ca un rest de memorie, şi ca o pivniţă / încăpătoare unde-l ascundem pe lepădat / între muşcate purpurii cu traista seminţei / la şold. Şi ninge din luna de sub pămînt, / ninge cu firimituri din streaşina ei / depărtată. O nuntă va trece pe vînt cu miros / de abator sub norii ca nişte dezastre" (ibidem). Un haos de voci ce neagă cu înverşunare unghiul de sprijin, un rug ce topeşte o carte de plumb, o lume ce ne arată cum să ne oprim cu un efort de reptilă, seninul otrăvit al inocenţilor ce-şi şterg orbeşte rănile de poala lui Dumnezeu conturează un întreg univers stigmatizat de rău. Astfel încît poeta cere iertare nu doar în numele său, încercînd a capta ecourile dezastrului ce o împresoară, uneori mascat de tăcere: "Această linişte murmură / şi se vor înmulţi curînd ecourile / măcinînd. / Sfios iertare aşteptînd, postind întru rănire pură cu numai apă şi / prescură, / gustînd cuvînt lăuntrul cură / în necuvînt alunecîn