O serie de prizonieri romani de razboi din Cehoslovacia, internati in lagarul Unra Team 111, au fost eliberati in anul 1946. Despre soarta lor nu s-ar fi stiut daca americanul Mark Gordon, seful American Joint Distribution Committee, nu l-ar fi informat, la 9 august 1946, pe Ioan Popovici, consulul Romanei la Praga.
Potrivit americanului, la punctul de frontiera Parkan existau numerosi prizonieri romani care asteptau, de cateva saptamani, sa obtina o autorizatie de trecere pe teritoriul Ungariei. Evident ca romanii nu puteau sa-si dovedeasca cetatenia, deoarece in momentul in care fusesera eliberati din lagare de catre sovietici, acestia le retinusera toate actele care se gaseau asupra lor.
Americanii nu s-au limitat la o simpla informare. Dorind sa evite incidentele la frontiera, au negociat cu autoritatile ungare din Szob si Budapesta, dar si cu Comandamentul Sovietic, o intelegere in doua puncte. Potrivit acesteia, prizonierilor romani li se garanta trecerea pe teritoriul Ungariei daca prezentau o adeverinta eliberata de Crucea Rosie din Praga. De asemenea, repatriatii trebuiau sa aiba asupra lor si o adeverinta eliberata de Consulatul Roman din Praga, din care sa rezulte ca sunt cetateni romani.
In Cehoslovacia au ajuns si o serie de prizonieri romani care veneau din Stockholm (Suedia), insa nu detineau adeverinte eliberate de Crucea Rosie. La 13 septembrie 1945, Ioan Popovici l-a rugat pe Gh. Duca, insarcinatul cu afaceri al Romaniei in Suedia, sa ia la cunostinta despre problemele cu care se confrunta pentru „o mai buna indrumare a prizonierilor". Gh. Duca a precizat, la 23 septembrie 1946, ca toti prizonierii romani care s-au adresat Legatiei „pentru formalitatile de repatriere" au primit cate un pasaport, o foaie de repatriere si un certificat in care se mentiona ca „sunt refugiati din lagarele germane". De asemenea, Gh. Duca
