Da. Gandul te duce imediat la capitala Marii Britanii, dar nu despre ea este vorba, ci despre o pisica speciala, peticita cu bucatele de blana in toate culorile, de parca cineva i-ar fi alcatuit hainuta din ramasitele de la mai multe pisici.
Picioarele ii erau insa intr-o singura culoare, de un bej-galbui, incaltate cu patru cizmulite albe, elegante, si oricine o vedea exclama pe loc, incantat: "Doamne, ce pisica frumoasa!". Numele i-l daduse stapana ei, o fetita de cinci ani, numai si numai pentru ca ii placuse sonoritatea cuvantului. "Dar de ce ai botezat-o Londra?", am intrebat-o. "Asa mi-a placut mie s-o cheme", a venit raspunsul ca o stavila.
Londra era prietena la catarama cu motanul meu negru-corb, cu ochi verzi, si un medalion alb la gat, numit Zidru (de la zidra, vidra), fiindca impresiona prin luciul extraordinar al blanii, si mama a zis: "Gandesti ca-i o zidra". In felul sau era foarte frumos. Ce mi-as fi dorit sa-mi straluceasca si mie parul la fel!
De la o vreme, Londra s-a ingrasat bine de tot. Apoi, cateva zile n-a mai aparut. Cand a iesit, arata ca vai de lume. Pe langa faptul ca slabise mult, mergea amarata, cu capul in pamant, neprivind pe nimeni. Zidru nici ca se mai putea apropia de ea, parca i-ar fi fost dusman de moarte si nu prietenul nedespartit de altadata. Dar cel mai mult si mai mult ne-a uimit faptul ca, in sfarsit, a gasit ceva ce-o interesa din cale-afara. Si acel ceva era closca si puii. Statea cu botul pe labe ore in sir, privind pierduta cum scurma si se joaca puisorii. Intre toti, unul era sur si am bagat de seama ca privirile Londrei se atinteau mai ales asupra lui. Atitudinea pisicii nu era amenintatoare, ci mai degraba meditativa. "Ce mama closca fericita si fara griji! Si cati pui are!", parea sa gandeasca ea, inchizand ochii. Dupa vreo cateva zile de analiza a situatiei, Londra se hotari si sari asupra puiu
