Lipsa afectiunii naste monstri
Bolnav de bunavoie
Era aproape ajunul Craciunului, iar eu urcam spre un castel batran, preschimbat in spital, pentru a-mi petrece acolo urmatoarele doua saptamani. Nu stiam prea bine de ce fac asta. Singur, toate zilele de Sarbatori, intr-un spital de bolnavi psihic... O fi fost de vina si oboseala mea cronica, nebuna, nepotolita de ani de zile. Prea multe nopti pierdute, prea multe intamplari haotice care-mi aiureau viata. Sau poate ca tocmai asta era locul pe care il cautam demult. Rupt de lume, pierdut intr-o multime indepartata de anonimi suferinzi, prea absorbiti de necazurile lor ca sa-ti mai puna un milion de intrebari, insi care nu te masoara din priviri, nu te judeca dupa cum esti imbracat, cati bani castigi, cu ce te ocupi sau ce "idealuri" ai in viata... Voiam, macar un timp, sa nu mai fiu reporter. Nici tata, nici sot. Sa fiu doar un pacient pe un pat de spital. Si sa dorm, pana uit de mine.
E racoare, e vant, ne pomenim, brusc, la cateva sute de metri, deasupra orasului Campina. Insotitorul meu conduce atent, urcand pe curbe stramte si abrupte. Pentru el e doar un drum dus-intors, nu ca pentru mine, pentru prima data internat undeva, si inca de buna voie, propunandu-mi sa nu spun nimanui ca sunt "de la presa", tocmai pentru ca e un spital "de stat", gratuit, unde orice om obisnuit are dreptul sa fie primit cumsecade.
Patrundem intr-o padure pustie si neintrerupta pe kilometri intregi, codru sadit de mana de print, despre care voi afla ca insisi bolnavii au creat o multime de legende. Iar in mijlocul ei, ca o insula intr-un ocean frematator de ramuri, apare, deodata, o dumbrava inconjurata cu un grad de sarma atoatecuprinzator, avand numai o singura iesire: o poarta cu gratii inalte, pe care sunt prinse niste litere azurii: "Spitalul Voila". In spate se vede o alee foarte lunga, pe marginile
