Acum cativa ani, Mircea Cartarescu a pus intrebarea generala intr-o carte intitulata "De ce iubim femeile?". Acum, scena politica ne da ocazia sa ii raspundem din perspectiva spatiului public. Deunazi, am primit o circulara de la o prietena care lucra candva la Banca Mondiala, iar acum a devenit coach personal. Se intitula "Viata ta in corp de femeie!" si vindea servicii de coaching, dezvoltare personala si de cariera. Marturisesc ca titlul m-a intrigat – caci m-a facut sa-mi reamintesc cum, de fapt, viata umana este una singura, declinata in varii combinatii de gen, rasa, etnie, religie, plus alte atribute personale cum ar fi inaltime, culoare de par, greutate etc. Iar ceea ce noi consideram a fi calitati "intrinsece" si imuabile ale unei fiinte sunt, de fapt, doar constructii sociale si culturale. Gandim in paradigma de gen, ca si cum acesta ar fi un lucru fix dat de natura, mai curand, decat indeosebi o constructie sociala data de cultura si transmisa prin educatie.
Si atunci, totusi, daca totul este doar o constructie sociala, de ce ar trebui sa "iubim femeile" in mod special, si mai ales in viata publica? Daca totul este un produs al vointei colective de a numi entitati sau diverse obiecte, pentru a le clasa mai usor – flori, elefanti, femei, barbati –, de ce atribuim calitati speciale faptului de a fi femeie? Literatura de specialitate, mai ales in Statele Unite, are un raspuns destul de clar: pentru ca, in maniera noastra de a clasa diferit oamenii-femei de oamenii-barbati, in cursul a zeci de generatii am educat oamenii-femei in mod particular, diferit de ceilalti. Pare un loc comun acum sa afirmi ca psihologia feminina este diferita de cea masculina: ambitie si competitie la barbati vs. relatii si armonie la femei.
Mai putin discutat este faptul ca femeile au si o etica speciala – adica vad altfel decat barbatii diferenta intre b
