Emilian Ezechil ştie că a ajuns, la 90 de ani, aproape de ultimele capitole ale vieţii, la recapitulare. Urmează povestea fabuloasă a unui veteran care a luptat şi în Est, şi în Vest, scăpând cu viaţă printr-un şir de miracole. Emilian Ezechil coboară greu dintr-un bloc de patru etaje. E ultimul de pe stradă, mascat de coloşii gri ai revoluţiei industriale comuniste care a scris şi istoria cartierului Titan. Face paşii mici: ”Înainte căram şi douăzeci de kilograme greutate, de la Auchan. Acum, şi paltonul ăsta de pe mine îl simt ca o povară”.
Soţia e bolnavă de Alzheimer şi, dacă nu ar fi fost necazul acesta, altfel ar fi fost primăvară pentru veteran: ”Eram mult mai puternic, dar aşa...”. Aşa, trebuie să îşi ţină nervii tari: ”Am fost fericiţi împreună, a fost respectuoasă, acum abia dacă ne mai cunoaşte”.
”Numele ăsta al meu a adus multe nenorociri. În Bibile e pomenit proorocul Ezechiel, care a avut necazuri”. Bătrânul îşi aşază pălăria pe genunchi şi începe să povestească nenorocirile care i-au lovit pe cei din neamul lui, cei care poartă un nume apropiat de al proorocului. Numai el, copilul unor ţărani dintr-un sat argeşean, a fost mereu ocrotit: ”M-a iubit Dumnezeu, am două fete reuşite, sunt doctoriţe”.
Învăţăturile căpitanului Petculescu către elevii-soldaţi
Emilian Ezechil e în viaţă pentru că miracolele există. E un film cu imagini vechi. Era 1 iunie 1941, când şi-a dat demisia de la societatea de asigurări ”Naţionala” din Bucureşti. Ştia că urmează să plece pe front, şi a vrut o ultimă şansă pentru a merge acasă, căci, cine putea şti... În noiembrie a fost repartizat la Cavalerie, la Regimentul 2 Călăraşi, cu garnizoana la Caracal.
De la 1 ianuarie 1942 a urmat cursurile Şcolii de Subofiţeri rezervă de Cavalerie. Acolo, căpitanul Petculescu le-a dat elevilor-soldaţi sfatul acesta: ”Lăsaţi-vă î
