De ceva timp, Ministerul Educaţiei încearcă să reformeze sistemul de învăţămînt pentru a reduce programul supradimensionat pe care îl au elevii, reformă ce are ca rezultat faptul că mulţi profesorii rămân fără anumite drepturi şi sporuri.
Tocmai de aceea sindicaliştii s-au gândit să ia atitudine, ameninţând din nou cu greva generală şi boicotarea examenelor naţionale. Profesorii se luptă cu Ministerul, având sindicalişti care să-i apere, iar cei care ajung să fie sacrificaţi pe fondul acestor lupte, în care tronează doar salariile şi sporurile, suntem noi, elevii. Nu ştiu dacă vreodată din '90 până acum s-a gândit cineva la interesele elevilor, dacă i-a păsat cuiva că de fapt că noi suntem cei prinşi la mijloc, că noi avem cel mai mult de suferit.
Eu nu vreau să arăt cât de bună este reforma pe care o face Ministerul, căci o găsesc plină de lipsuri, ci doar să subliniez că nimeni, de la profesori la Minister nu este cât de puţin interesat de ceea ce credem sau avem noi nevoie în învăţământul ăsta şubrezit. Nimeni nu s-a gândit vreodată că nevoile elevilor sunt cele care ar trebui să conteze, nu interesele băneşti ale profesorilor sau interesele politice ale guvernanţilor. Nu s-a gândit nimeni să ne întrebe cum vedem noi, elevii, lucrurile sau care ne sunt nevoile. Stăm la şcoală între şase, şapte ore pe zi, iar acasă mai lucrăm încă vreo şapte. Iar dacă în toate aceste şapte ore am fi făcut ceva cu adevărat util, poate aş fi fost mulţumită. Pentru că nu găsesc rostul decât pentru jumătate din program, cealaltă jumătate e timp pierdut degeaba. Şi mai ales atunci când eşti nevoit să fii prezent la ora de religie şi eşti îndoctrinat cu ortodoxism, când tu ai vrea, de fapt, să faci mai mult sport, literatură, limbi străine sau orice altceva, care să aibă legătură cu ceea ce vrei să faci în viitor. E normal să te simţi neîndreptăţit? Eu cred că da.
