Curajul e o armă ciudată. Poate fi aşa: pe 17 martie 1989, Mircea Dinescu a avut a doua tentativă de sinucidere.

În ziarul „Libération”, disidentul făcea ceea ce au făcut dintotdeauna disidenţii, spunea adevărul: România este ţara lui Ceauşescu, şi în ţara lui Ceauşescu drepturile omului există doar când le dă partidul voie, şi nu le dă. Primul gest de sinucigaş într-un sistem criminal, gest mai timid şi mai puţin cunoscut, se consumase în 1988. La Radio Moscova, lăudase Perestroika lui Mihail Gorbaciov.

După interviul din „Libération”, mai mulţi intelectuali, de la Pleşu la Paleologu, se solidarizau cu poetul care gândise o beţie cu Marx şi visase la un exil pe o boabă de piper. Scrisoarea de susţinere echivala cu interdicţia de a mai publica. Dinescu a fost dat afară din serviciu. În comunismul românesc, şomajul a existat şi a fost un privilegiu acordat vocilor critice, vocile care se auzeau la Europa Liberă. Vocile conştiinţei naţionale care refuza să tacă.

Apoi, pe 22 decembrie 1989, Mircea Dinescu a spus: „Fraţilor, am învins!” şi s-a făcut că lucrează. Au urmat douăzeci de ani de balet spectaculos, un slalom printre fantomele Securităţii, afaceri şi presă. Astăzi, este un latifundiar cu simpatii politice oscilante şi un viguros colecţionar de reţete culinare.

Unii spun că anii care au trecut n-au fost pentru Dinescu decât o tranziţie spre bufonul care-l aştepta înăuntrul său. Poate. Şi Mihail Gorbaciov a făcut reclamă la Louis Vuitton şi a mărturisit că pofta de înavuţire postcomunistă îi vine, cumva, din frus trarea că în copilărie nici nu ştia că există ananasul. Mircea Dinescu şi-a câştigat libertatea să fie cum vrea: un pamfletar talen tat sau un histrion, un poet care s-a abandonat, un stângist târziu sau o decepţie, un revoluţionar adaptat, cu prieteni moguli.

Curajul sfârşeşte şi altfel: î