Un vecin şi-a tunat maşina. O Dacie 1310 albă, cu „inserţii“ de rugină, căreia i-a adăugat praguri noi, cu „aspect“ sportiv, şi două „mânere“ nichelate, pe post de portbagaj suspendat. În interior a optat pentru punerea în evidenţă a culorii tapiţeriei prin etalarea pe bord şi în spatele banchetei a unor mileuri roşii cu motive populare. Încărcătura artistică nu putea fi desăvârşită fără două casete audio, lăsate într-o dezordine studiată, peste mileul de pe bord. Câtă expresivitate!
N-am suficient spaţiu ca să vă povestesc câte duminici a petrecut omul ăsta lângă maşină, tot îngrijind-o şi dându-i târcoale. De când cu criza, Dacia tunată a înţepenit în parcare.
Uneori, l‑am surprins urcând la volan doar ca să o mute doi metri, să-i mai dezmorţească angrenajele anchilozate. Manevrele lui scurte nu pot trece neobservate, fiindcă motorul sleit rage dureros la fiecare talpă înfiptă în pedala de acceleraţie.
Mi-am dat seama că îşi venerează rabla la fel de mult ca un stăpân care îşi închipuie că într-o bună zi mârţoaga lui va înfuleca o tavă plină cu jăratic. E nebun după maşina lui. E maniac.
Nu mă întreb de ce îşi modifică unii maşinile, fiindcă ar fi ca şi cum m-aş mira că oamenii au pasiuni, hobby-uri, aspiraţii. Unii vor doar să fie diferiţi, alţii au tuningul în sânge: şi-ar personaliza şi cartea de identitate!
Dar când vezi pe o Dacie prăpădită o siglă cu patru cerculeţe şi mai multe luminiţe colorate decât într-un brad de Crăciun, te gândeşti amuzat la timpul pierdut de stăpânii lor spoind nişte rable. Mă întreb doar dacă au aceeaşi răbdare şi cu oamenii de lângă ei.
