Minciuna, neadevar, inselaciune, viclesug, nascocire, plasmuire, scorneala, brasoava sau trombon. Oricum i-am spune reprezinta acelasi lucru: o denaturare intentionata a adevarului.

Inca de mici suntem invatati ca nu este frumos si nici bine sa mintim. Dar v-ati gandit vreodata ca acest enunt este, in felul lui, un neadevar, sau cel putin un adevar partial?

Sa fie clar, nu intentionam sa sfatuim pe cineva sa obisnuiasca sa minta. Acest articol se adreseaza doar celor care refuza sa inteleaga ca a tranti un adevar in fata cuiva nu este intotdeauna o mare virtute.

Nu se poate sa nu admitem ca exista situatii in care adevarul face mai mult rau decat o minciuna nevinovata, afectandu-ne profund relatiile interpersonale.

Sigur, putem sa ne batem cu pumnii in piept si, sustinand sus si tare ca noi nu spunem decat ceea ce gandim, sa comitem de fapt erori de comportament, sa fim in realitate doar niste badarani incapabili de o comunicare civilizata cu ceilalti.

De fapt, multi dintre cei care nu se pot abtine de la a spune "adevarul si numai adevarul" fac acest lucru tocmai pentru a-si proclama superioritatea in fata interlocutorului si dispretul pe care il simt de fapt pentru el, profitand de ocazie pentru a si-l exprima fatis.

Exista situatii cand ar fi mai bine sa mintim? Da, exista

Cand? Atunci cand mintim nu pentru a ne proteja pe noi insine ci pe cei carora ne adresam. Cand onestitatea brutala poate jigni, produce efecte negative foarte serioase si de lunga durata, fara a obtine niciunul pozitiv in schimb, spun psihologii.

Nu suntem obligati sa spunem in intregime adevarul, daca acesta raneste profund sentimentele celorlalti.

De exemplu, ce rost are sa ii spui unei cunostinte direct in fata "Te-ai tuns oribil, iti scoate nasul borcanat in evidenta!", chiar daca aces