Fie că-ţi loveşti adversarul cu piciorul în cap, îi suceşti mâna sau îl pocneşti cu poşeta peste faţă, autoapărarea şi artele marţiale nu se învaţă de la televizor, ci printr-o practică îndelungată. Într-o sală de sport micuţă, aflată la subsolul Universităţii Hyperion din Bucureşti, în jur de 20 de persoane – câţiva copii, şapte-opt adolescenţi şi restul adulţi – îşi încălzesc muşchii gâtului şi articulaţiile de la coate şi genunchi.

La comanda unei fetiţe de 12-13 ani, îmbrăcată în kimono alb legat cu centură tot albă, se aşază toţi pe saltelele verzi de pe jos, cu un picior îndoit şi celălalt întins, şi se apleacă în faţă în ritmul numărătorii în japoneză: ichi, ni, san, shi.

Din spatele sălii, o fată cu părul negru creţ tuns până la umeri şi centură neagră, Cristina Melniciuc, dă detalii despre modul în care fiecare exerciţiu trebuie executat.

Ea s-a apucat de arte marţiale în urmă cu şase ani, iar acum, la vârsta de 31 de ani, este instructor de Ju-Jitsu şi Tae Bo, un fel de aerobic cu mişcări de karate, şi face antrenamente şase zile pe săptămână.

„Prima oară, am venit la arte marţiale să fac mişcare şi pe parcurs a început să-mi placă, iar acum mi-a intrat deja în sânge“, spune ea. „Nu mă pot opri. Am prins mai multă forţă şi mai multă încredere în mine.

Artele marţiale m-au făcut un pic mai sigură pe mine.“ De altfel, Cristina poate sparge zece ţigle dintr-o lovitură, în vreme ce unii maeştri sparg doar cinci, explică sensei George Chivăran, fondatorul clubului sportiv Varan din Bucureşti. „12 ţigle“, îl corectează Cristina şi adaugă: „Mai gonesc şi bărbaţii de prin sală.“

Sensei completează: „De multe ori, se întâmplă să vină la sală câte un mascul feroce, viril şi potent, care, atunci când o vede pe Cristina câte abdomene face şi câte flotări în pumni, e pur şi simplu dezarm