La 87 de ani, Ioan Gheorghe ştie că viaţa lui s-a jucat mereu la ruleta nemiloasă a celui mai dement veac din istorie. România l-a trimis să lupte în Wehrmacht, august 1944 l-a transformat în prizonier de război, sovieticii l-au ştampilat pe bază de dosar, iar pacea l-a trimis la Canal, marcându-i definitiv destinul isteric. Apoi, securiştii l-au hăituit vreme de 38 de ani.
Astăzi, Ioan Gheorghe şi-a transformat casa într-un muzeu cu multe poze alb-negru şi niciun vizitator. Dacă ar fi un sinopsis, destinul lui Ioan Gheorghe ar convinge orice casă de producţie să investească pentru o ecranizare fabuloasă. Ar ieşi un film adevărat şi dur, “un road-movie” despre cum istoria zdrobeşte între fălci vieţi alese la întâmplare.
Nu e loc pentru nuanţe: cine nu sfârşeşte însângerat devine un prizonier care-şi poartă în spate, printre decenii, celula amintirilor urâte. Totul i-a fost potrivnic acestui om născut acum 87 de ani într-un port încă prosper care se numea tot Giurgiu, un loc magic, fără multe în comun cu oraşul omonim de astăzi. Ioan Gheorghe a venit pe lume în casa cu două camere a unui militar.
Aceeaşi casă mohorâtă în care trăieşte şi azi. Militarul care i-a fost tată a murit în 1926, la o banală (acum) operaţie de extirpare a apendicelui. Ioan Gheorghe era doar Georgică. Avea patru ani şi rămânea cel mai vârstnic membru masculin dintr-o familie care cuprindea o mamă văduvă şi un frate în scutece.
În casa cu două camere nu s-au schimbat multe, doar că pe pereţi atârnă acum fotografii cu Gheorghe (Georgică a îmbătrânit), veteranul care locuieşte singur aici, de 57 de ani. Ioan Gheorghe e un tip aplicat. Cele două odăi sunt împărţite cronologic. ”Prima e cu mine român, a doua – cu mine ’neamţ‘“. În ambele, Gheorghe e tânăr. Nu există odaie pentru oameni bătrâni.
”Şeful de promoţie trebuie să fie fiu de gen
