Un fost constructor american şi un programator român devin colegi de criză în povestea unui cântec al Marii Recesiuni. Sursa: Reuters

Eduard Dumitru avea un tic. În fiecare dimineaţă, înainte de a intra în clădireaturn ce-i adăpostea biroul, la cel de-al patrulea nivel, se asigura că are cămaşa aşezată corespunzător, că pantalonii din stofă pe care cheltuise o mică avere, în urmă cu ceva mai mult de un an, sunt trecuţi peste pantofii negri, lucioşi, şi că mânecile cămăşii ies de sub sacou în părţi perfect egale. Era mai mult o chestie de atitudine, o injecţie de încredere organizată deliberat înainte ca uşile liftului să se închidă, iar Eduard să se trezească analizat din toate unghiurile de colegii săi.

Apoi liftul se oprea, el cobora, „Salut”, sau „’Neaţa” sau „Noroc”, pentru cine i se nimerea în cale, biroul său, opt ore de muncă, afară, acasă, masă, televizor, vreun serial sau vreo emisiune insipidă, somn. Şi de la capăt. Oricât de perversă ar putea părea rutina asta, Edi îi duce dorul. De şase săptămâni a fost pus pe liber cu ocazia reorganizării prilejuite de criza economică. Situaţia nu ar fi însă chiar lacrimogenă. Eduard nu e tipul clasic de şomer, cu rate la bancă ce-i depăşesc veniturile lunare, nevastă, copii, în pericol să-şi piardă casa sau maşina luată în leasing. Nu, în fapt, personajul nostru a primit câteva salarii compensatorii deloc de neglijat, stă într- o garsonieră cumpărată acu’ cinci ani cu banii jos şi se duce la serviciu cu metroul şi tramvaiul. Ba chiar are şanse să ajungă pe un post mai bine plătit decât cel din care a fost demis de curând, dar peste cam un an, aşa, „cam pe atunci se zice că s-ar mai regla situaţia”.

Edi şi povestea şlagărului

Însă, în felul său minuscul şi naiv, povestea lui Edi trasează o paralelă peste vremuri. În 1932, un bărbat numit Al, cu un destin asemănător corpo