O categorie tot mai vocala de politicieni si jurnalisti considera ca, odata cu integrarea în NATO si UE, România a ajuns la capatul drumului, ca nu mai are nicio alta grija decât sa cheltuiasca miliardele de euro, care ni se cuvin, nu-i asa? N-ati avut impresia, vizionând jurnalele de stiri, ca la orice incident nefericit din Irak sau Afganistan televiziunile se întrec în a genera titluri gen Morti în razboiul altora! (uitând de articolul 5 al Tratatului NATO), iar analisti cu staif cer, de urgenta, retragerea trupelor românesti sau propun întoarcerea armelor, în speranta unui semn de mila mariei sale Putin. Personal, mi se pare ca asistam la o restauratie, ca politica externa a lui Ceausescu si doctrina razboiului întregului popor par a fi paradisul pierdut al gândirii strategice românesti. Dincolo de nostalgie si manipulare, aceste situatii arata, mai degraba, o lipsa de informare si o cultura politica precara. Ce reprezinta NATO si UE? Ce eforturi a facut România pentru a fi invitata sa adere la aceste organizatii? Care este locul nostru în cadrul sistemului geopolitic actual? Sunt întrebari pe care foarte putini si le (mai) pun. Odata cu aderarea la NATO, a apus vremea când Adrian Nastase publica 23 carti de propaganda pe an despre extinderea NATO si despre meritul sau în acest proces.
În acest context, aparitia cartii Noul aliat* reprezinta un eveniment salutar. Volumul, scris de George Cristian Maior, actualul director al SRI si fost ministru adjunct al Apararii, aduna între copertile sale o serie de studii si articole ce vin sa umple acest gol. Cele peste 15 capitole au ca fir rosu trei teme principale: viziunea asupra relatiilor internationale, gândirea strategica privind rolul geopolitic al României si evaluarile politicii de securitate si aparare din perioada 20002006.
Desi face dovada cunoasterii sofisticatelor teorii ale relatiilor in
