În 1909, familia Guiman sărbătorea ridicarea căsuţei lor, cocoţată pe coama dealului, scrijelind anul pe una dintre grinde. Era cea mai apropiată aşezare umană de drumul ce leagă Poiana Mărului de Şinca Nouă, într-un cătun răsfirat pe dealul Măgura, denumit după valea ce-i şade la picioare: Valea Lungă. Pragul celor câteva case rânduite pe culmile dealului ca nişte boabe de grăunţe aruncate la orătănii nu a fost trecut niciodată de vreun cablu electric. Pe fila calendarului bisericesc, prins în pioneze pe perete, stă scris 2009, însă lampa arde cu flacără domoală, ca acum 100 de ani

Drumul către cele câteva căsuţe ce formează cătunul Valea Lungă nu este trecut pe hartă. În realitate, el este o potecă ce s-a lăţit cu timpul, călcată de roţile tractoarelor care tot mai rar vuiesc în vale. Plouase şi, înainte de prima cotitură, maşina s-a dat bătută, după ce s-a bălăcărit în noroi. „Nu aveţi şanse să urcaţi, mai ales acuma. Doar tractoarele mai dovedesc pe vremea asta”, ne avertizase o localnică din „discoteca–pensiune”, aşezată stingher pe şoseaua ce leagă Poiana Mărului de Şinca Nouă. Gândul de a lua la pas drumeagul noroios nu ne surâdea, însă am avut noroc cu Emil Guiman. Localnicul, a cărui căsuţă frumoasă şi modernă se întindea la buza drumului, meşterea la un tractor micuţ, parcă intrat la apă. „Îl am de prin ungurime. Fără el, doar pe jos mai urci la deal. Are şi disc, cu el am arat, am discuit”, ne spune bărbatul de 34 de ani, mândru de tractorul-pitic.

Când plouă, aici se urcă cu tractorul

Ne cocoţăm pe aripa tractoraşului şi Emil trage de-o manetă. Motorul începe să pocăne şi să trosnească fumegând şi porneşte gâfâind prin noroi. „Iarna nici cu el nu poţi să urci. Urci, aluneci, îl laşi acolo şi pleci mai departe. N-ai ce face”, ne spune, în timp ce ne îndeamnă să ne ţinem bine. În ultima vreme, tehnologia