O problemă perenă a elitelor naţionale.

Modul în care elitele îşi exercită funcţiile politice şi administrative în societăţile democrat-capitaliste moderne este profund determinat de tensiunea dintre două tipuri de management: managementul politic şi managementul tehnocratic. Practic, este imposibil să analizăm şi să înţelegem performanţa actorilor politici şi calitatea administrării unei ţări dacă facem abstracţie de diferenţele dintre cele două. Să elaborăm aceste observaţii.

Accederea la vârful ierarhiei politico-administrative a unei societăţi moderne presupune capacitatea de a gestiona atât procese politice, cât şi procese administrative. Altfel spus, în mod normal, pentru a putea ajunge şi opera cu succes la vârf, trebuie să ai capacitatea de a executa în combinaţie două forme de management: politic şi tehnocratic. Această distincţie simplă (ce derivă din natura structurilor şi proceselor în care – şi cu care – liderii trebuie să acţioneze) ne ajută să înţelegem nu numai succesul şi ascensiunea acestora, dar şi eşecurile şi prăbuşirea lor. Căci pare evident: un potenţial lider poate avea un mare talent în a pune la cale aranjamente politice legate de coaliţii, manevrele de imagine şi alianţe, dar o slabă capacitate în a administra structuri instituţionale, a aloca funcţional resurse sau de a pune în practică strategii de dezvoltare organizaţională. Sau invers: cineva poate fi un administrator desăvârşit, dar incapabil să jongleze flexibil între compromisurile şi constrângerile doctrinare, personale şi publice ce determină esenţa managementului politic. În sfârşit, un lider poate fi lipsit de ambele talente şi atunci fie nu va rezista la vârf (deci este „un lider conjunctural“), fie este „marioneta“ adevăratului lider, din umbră. Deci, managementul tehnocratic şi cel politic sunt lucruri diferite. Iar diferenţa este foarte importantă.

Cele do