Şi el, ca aproape toţi, a manifestat sindromul de neadaptare la viaţa de dincolo de Palatul Victoria: imediat după alegeri, a dispărut într-o lungă vacanţă, lăsând partidul singur, doar cu câteva mesaje de băiat de stradă, aruncate pe blog, despre cât de prost este succesorul lui. S-a arătat stingher pe băncile parlamentului şi nemulţumit de maşina care îi fusese hărăzită un Logan modest, a cărui înlocuire a cerut-o ofensat. A încercat să-şi facă un alt soclu în partid şi în afara lui, răsfoind albumul cu amintiri de trai îmbelşugat dintr-o viaţă înlocuită peste noapte cu una de criză.
Numai că, între timp, gestiunea guvernării sale avea să scoată la iveală că tocase tot, încercând să astupe gurile hămesite ale pesediştilor care îi asiguraseră scaunul doar contra cost, că nu pusese nimic de-o parte pentru zilele negre ale crizei şi că vorbele otrăvite aruncate spre noua guvernare se făceau tot mai străvezii faţă cu realitatea. Nici măcar fostul său ministru de Finanţe, Vosganian, a cărui verbozitate zăpăcitoare putea suci chiar şi capul unui jurnalist avizat, nu a ieşit să susţină acuzele fostului său şef. În partid, mârâieli centrale şi teritoriale au început să răbufnească, mai întâi pe la colţuri, devenind însă ameninţătoare pe măsură ce frigul opoziţiei intra în oase. Liberalii au început să gândească cu voce tare: negocierile postelectorale s-au făcut netransparent şi cu ridicola pretenţie ca, în orice combinaţie, el, doar el, să fie premierul. A încercat să sugrume cererea colegilor săi tot mai nemulţumiţi de a organiza congresul, sub ameninţarea ruperii unităţii de partid. Modul de a-i conduce pe toţi din cabinet, prin Bogdan Olteanu şi încă vreo câţiva apropiaţi, a început să fie denunţat public, chiar şi de unii care beneficiaseră de felii generoase din tortul bugetar.
Un vânt rece, neprietenos a început să sufle (oare de ce?) dinspre un
