Când un dramaturg scrie proza, trebuie sa ne asteptam ca doreste sa scape de constrângerile genului, sa zburde neîngradit de spatiul scenic, sa pluteasca pe buclele digresiunilor, sa multiplice, sa balteasca, sa se roteasca în cercuri concentrice.
Dimpotriva, când un prozator vrea sa scape de toate acestea, se spune despre el ca are o scriitura cinematografica niciodata teatrala! , ceea ce se traduce prin secventialitate si impact al situatiilor. Reflexivitatea nu rimeaza aici, iar abilitatile de povestitor raspund altei retete, hranite mai degraba de digest si de apelul la subliminal. Cu alte cuvinte, primul drum ar fi unul de îmbogatire literara, cel de-al doilea, un pas spre standardele comerciale ale literaturii.
Ce ne facem însa cu un prozator care vine dintr-un dramaturg care vine dintr-un poet? Matei Visniec are acest parcurs aparte, iar noul sau roman, Sindromul de panica în Orasul Luminilor* e un bun studiu de caz pentru efectul formelor fixe asupra genului prolix: materia romanului ramâne una controlata de la distanta regizorala, psihologia nu bate tipologia, eroii ramân personnae, iar întregul evolueaza la scena italiana, în deplin respect al conventiei (dramatice). Putem cel mult masura libertatea autorului în câteva povesti autonome, dar nu putem trece nicicum peste gestul cu care îsi aduna, la sfârsit, personajele din scena, ca un papusar grabit sa lase loc propriei reverente catre public. Istoria bufa a editorului de scriitori ratati, într-un Paris-paradis defect, se încheie în Sindromul... cu vechiul poem Corabia, semnat Matei Visniec, de care se leaga o scurta si semnificativa furtuna a cenzurii comuniste (vezi Istoria critica a literaturii române, de Nicolae Manolescu).
În ipostaza de prozator, Matei Visniec aminteste destul de mult de scriitura lui Nichita Danilov, cel din ciclul Talpi, iar rezonanta care-i uneste la di