Prin ”Evgheni Oneghin” şi ”Dama de pică” (ambele inspirate din scrieri de Puşkin), Ceaikovski s-a impus în lumea operei drept un reper esenţial. Reluând după mulţi ani ”Oneghin”, Opera Naţională readuce în repertoriul său o creaţie rusă, pentru prima dată după 1989. După montările din 1938, 1953 şi 1981 avem acum o nouă variantă de ”Oneghin”, modernă, cu cântăreţi tineri, dar care nu reuşeşte să umbrească amintirea performanţelor de excepţie ale predecesorilor. Sursa: Katrin Talbot
Remiza albă, când nimeni nu câştigă, este probabil cel mai frustrant rezultat. Susceptibil de cele mai divergente interpretări, un asemenea rezultat este de regulă comentat cu… mândrie, mai ales de către cei responsabili. Din păcate, aceasta este mentalitatea celor care nu merg la victorie, care se mulţumesc cu paşi mici, pentru ca eventual să câştige „din context”.
Am trăit duminică seara, la Operă, această senzaţie de 0-0 cu „naţionala de operă a României”. Nu se poate spune că s-a greşit undeva, nu au fost gafe, nu au fost erori majore însă… în dreptul alor noştri a rămas, ca la început, cifra zero. De ce? Greu de răspuns pe scurt, fenomenul necesitând o analiză mai profundă. Din păcate cei mai buni din echipă au fost cei care nu aveau rolurile esenţiale: am avut un Lenski de excepţie (Teodor Ilincăi), un Gremin bun (Pompeiu Hărăşteanu) şi o doică cu cea mai sonoră voce dintre mezzo-sopranele de pe scenă (Ecaterina Ţuţu). Dar nici unul dintre cei doi eroi principali nu a convins, aici intervenind în discuţie standardele la care ne raportăm. Dacă ne referim la „campionatul intern” este greu să ne dăm seama că nivelul nu este cel care trebuie. Abia în comparaţie cu ceea ce se întâmplă pe plan internaţional ajungem să realizăm că nu am atins nivelul performanţei de vârf, nivelul care ar face echipa Operei Naţionale competitivă pe orice scenă a lumii. Cu părere de rău tre
