Săptămâna trecută a avut loc Congresul Partidului Naţional Liberal. Într-un context în care vechile căi ale liberalismului sunt analizate sub lupă, iar bătrânii apostoli ai economiei planificate freamătă deja de emoţie: potrivit lor, criza economică globală a ajuns într-un punct de blocaj inevitabil şi explicabil din perspectiva teoriilor deterministe. Capitalismul a murit acesta a fost diagnosticul pe care bătrânul comunist Ion Iliescu l-a pus crizei mondiale. Şi a adăugat, ca un vechi marxist, că economiştii vizionari, care au simţit apropierea crizei în urmă cu doitrei ani, nu sunt nimic faţă de înţelepciunea celor care, crezând în determinismul lui Karl, văd aici, mai degrabă, finalizarea unui ciclu care a început în urmă cu... 500 de ani.
În faţa unor asemenea aserţiuni, doctrina liberală trebuie să se mobilizeze şi să răspundă pe măsură. În lume şi la noi.
În condiţiile în care vechea gardă priveşte cu un soi de satisfacţie cinică dificultăţile pe care liberalismul le întâlneşte astăzi în reformularea unor principii şi mecanisme fundamentale, liberalismul românesc ar trebui nu numai să se coaguleze, dar şi să dea o replică pe măsură.
Problema care se pune însă este că, dincolo de discursurile de campanie, de candidaturi şi de propuneri reformatoare, la ora actuală, o dezbatere reală fundamentată doctrinar îşi croieşte greu drum prin discursurile liderilor politici români.
Că lipsa de substanţă doctrinară reală este o boală cronică nu numai a PNL, ci a întregului spectru politic, de la dreapta la stânga şi înapoi, a devenit deja, de mult, un truism.
Cu toate acestea, liberalii au avut întotdeauna, din acest punct de vedere, un oarecare avantaj în faţa altor formaţiuni politice trecute cu arme şi bagaje din Internaţionala Socialistă în Partidul Popular European, atunci când interesele electorale au cerut-o.
Trecuţi prin 1
