Imobile noi, concepute din temelie, clădiri vechi, regândite şi refăcute, nenumărate proiecte stau încă închise, ferecate în mintea Ralucăi. Pe un pat de spital, tânăra arhitectă de 32 de ani nu mai poate construi. Un accident de maşină i-a închis, deocamdată, gândurile, imaginaţia, visele. Ca să creeze iar, are nevoie de recupe-rare într-o clinică din Germania.

Într-o secundă a simţit că viaţa i se scurge din trup. Era o după-amiază de noiembrie. Raluca terminase programul şi pleca spre casă. Ţinea într-o mână cheia, în cealaltă geanta. Era 18 şi un sfert, poate şi 20. Maşina era parcată peste drum de firma de arhitectură unde lucra. Pe trecerea de pietoni, o maşină a trecut în viteză şi a aruncat-o la pământ. Cheia i-a sărit din mână şi s-a umplut de sânge. Telefonul a zburat din geantă. „Un tânăr care a văzut accidentul a oprit maşina şi a ţinut-o nemişcată pe fată, de teamă să nu fi păţit ceva la coloană şi să-i facă mai mult rău. A stat cu ea până a venit salvarea. A găsit telefonul şi a format ultimele numere apelate de Raluca. Ne-a anunţat şi pe mine, şi pe Petrina, sora ei“, povesteşte Maria Ionescu, mama celor două fete, în timp ce lacrimile-i curg necontenit.

Pe 18 noiembrie 2008, Raluca Ionescu împlinise 32 de ani. A plecat în Bucureşti după liceu. „Noi ne-am dorit să fie medic. Petrina era la Farmacie şi ea a s-a înscris la Stomatologie. Nu a vrut, dar, copil cuminte, ne-a ascultat. Era talentată la desen, la grafică. În anul patru, înainte de sesiune, m-a sunat şi m-a rugat să nu mă supăr, dar ea nu intră în licenţă. Nu voia să meargă mai departe. Voia să dea examen la Arhitectură. Nu-şi dorea altceva. Noi, ca părinţi, greşiserăm deja când insistaserăm să urmeze Medicina. De data aceasta am susţinut-o“, continuă mama Ralucăi. Fetele au rămas în Bucureşti. „Şi acum, când deveniserăm şi noi puternice - tatăl lor s-a prăpădit la