Congresul de vineri/sâmbătă a arătat şi altceva decât vedem de obicei la asemenea evenimente. Un congres „pe bune“. Tăriceanu a plătit promisiunea neonorată: că va fi la putere în orice context, ori cu PSD, ori cu PD-L. Avertismentul dat de Băsescu că nu îl va nominaliza pe liderul li-beral nu a fost luat în seamă. Aparatul liberal s-a pregătit sufleteşte pentru încă patru ani de înfruptare din bugete. Nu a fost aşa, pentru că Tăriceanu a vrut neapărat să fie iar prim-ministru. S-a oferit liberalilor în negocie-rile pentru guvern jumătate din posturile de ministru şi preşedinţia Camerei. Asta a dat PD-L pentru a avea susţinerea PNL în parlament. PSD a oferit cam acelaşi lucru. Tăriceanu a refuzat; pentru el, postul de premier a fost o condiţie sine qua non a intrării PNL la guvernare. Fireşte, partidul, filialele nu au fost întrebate ce părere au. A fost o decizie la vârf, susţinută cam cu jumătate de gură de câţiva. Aşa s-a provocat nemulţumirea bazei partidului, mai ales a celor aflaţi în administraţie şi care s-au văzut lipsiţi de suport. Dacă ar fi fost întrebaţi, ar fi fost de părere să se accepte oferta. Adversarii fostului lider PNL l-au acuzat că i-a sacrificat de dragul ambiţiei sale personale. În plus, aceiaşi au acuzat că în jurul lui Tăriceanu s-a format o camarilă, cu câţiva favoriţi (Bogdan Olteanu, David, Voicu etc.), yesmeni care fac toate jocurile în partid în spatele lui Tăriceanu. Pe această stare de nemulţumire, pe dezamăgirea că se află în opoziţie, Tăriceanu s-a văzut „lucrat“. S-a convocat un congres extraordinar care nu a avut ca ţintă desemnarea unui candidat la preşedinţie pentru toamnă, cât înlăturarea lui. Congresul nu a prilejuit nici un fel de dispută ideologică, pe strategii şi pro-iecte. A fost o cafteală în toată regula, în care cineva trebuia scos şi altcineva adus în loc. A fost o dispută personală, s-au reglat conturi, s-au plătit