Pe Ioan Gheorghe, secolul trecut l-a „tatuat” cu toate grozăviile ideologice ale epocii, ca într-un program aplicat de exterminare psihică, în care figura călăului îmbrăca, pe rând, măştile disperării. Vreme de 38 de ani, Gheorghe s-a trezit trăind, de fapt, aceeaşi zi. Din închisoarea teribilă a propriei existenţe, fostul combatant de pe front a văzut, decenii la rând, printre zăbrele, aceleaşi chipuri hidoase de securişti, desenându-i traiectoria, notându-i paşii, măsurându-i cuvintele.
Astăzi, pe o stradă neasfaltată din Giurgiu, într-o casă în care aerul miroase a motorină arsă, amintirile lui Ioan Gheorghe se luptă cu uitarea.
Dosarul de urmărit al lui Gheorghe e voluminos, deşi “pungaşii de la CNSAS mi-au furat din el, mi l-au ‘curăţat’”. Răsfoindu-l te întâlneşti cu tot ce a scos mai mizerabil comunismul din oameni. Aproape nu e persoană care să-l fi cunoscut pe Gheorghe şi să nu-l fi turnat. Delatorii se turnau şi între ei, acuzându-se reciproc de lipsă de ”vigilenţă”, într-un cerc vicios şi definitiv al condiţiei de lichea.
Fiindcă a făcut studiile în Germania hitleristă, Ioan Gheorghe a fost bătut ani în şir de zeloşii torţionari de provincie. Când nu-l băteau, îl momeau cu vorbe dulci ca Zaraza: ”Au vrut să mă fac informator! N-am acceptat. Au vrut să mă trimită spion în Germania! N-am acceptat. Ştiam foarte bine că dacă intri în jocul lor nu mai scapi. Ar fi trimis pe cineva după mine şi mă omorau acolo”.
Aşa că s-a resemnat cu tratamentul de acasă: ”Aici, pe podeaua asta mă băteau, m-au pus să şi dărâm un perete, fiindcă mă bănuiau că am telegraf şi ţin legătura cu fasciştii”. În 1961, plin de sânge, a scris cu mâna lui o declaraţie: ”Recunosc faţă de organele securităţii statului că eu am urmat şcoala de specializare în Germania, unde am primit o educaţie fascistă, pe care mi-o menţin şi în prezent. Că a
