“Vagabondul milionar” a fost ridicat în slăvi de unii critici şi desfiinţat de alţii. Regizorul Danny Boyle a fost acuzat că marşează pe “nobleţea condiţiei umane ca să înşface premii”. Vai mama lor cât sunt de amărâţi!... trăiesc într-o sărăcie lucie, dar totuşi sunt veseli, vitali şi te fac să te simţi atât de bine, atât de viu. Dar, stai puţin, oare am dreptul să mă bucur de pofta lor de viaţă? Nu e asta o exploatare cinică a mizeriei de dragul entertainmentului? Brusc, mă simt tare vinovat.

Cam aşa se poate rezuma dilema unei părţi a Vestului faţă de “Slumdog Millionaire”. Pelicula lui Boyle a avut parte de un traseu previzibil: de la micul film/mare revelaţie de festival, la cel mai premiat, overhyped, şi, evident, cel mai contestat.

După ce unii critici l-au ridicat mai întâi în slăvi, determinând oamenii să se ducă la el ca la pomul lăudat, alţii au început să strige “staţi, staţi că nu-i chiar aşa de bun!”. Ba dimpotrivă, e chiar imoral, pentru că nu e nimic altceva decât “poverty porn”.

Boyle a fost acuzat că livrează “sărăcie pentru clasa mijlocie” şi că marşează pe “nobleţea condiţiei umane ca să înşface premii”. E vorba de acelaşi tip de vină liberală care îi face pe unii să nu poată savura nimic livrat în pahare de plastic sau să scuipe în sân ori de câte ori sunt tentaţi să-şi cumpere un chilipir "made in China".

Am fost multă vreme de partea lui Pauline Kael care scria că filmele trebuie judecate şi din punct de vedere moral, însă asta-i prea de tot! După aceeaşi logică, eşti un reacţio-nar dacă oftezi când Rhett o pupă pe Scarlett, pentru că, se ştie, “Pe aripile vântului” e un gunoi rasist.

Cred că aceşti gardieni morali secătuiesc plăcerea cinefilă. Uneori, filmul e doar un film. Dacă îţi place, predă-te şi opreşte-te din a-l mai hiperanaliza după nişte canoane ideologice imposibi