Dintr-o anumita perspectiva, criza financiara de la care s-a contaminat economia Romaniei seamana cu ceea ce s-a petrecut in 1997 in Asia. Doar dimensiunile mai mici ale economiei noastre ne-au facut sa ignoram semnalele care se manifestau insa si in tarile din regiune. Investitorii au capatat o aversiune fata de riscul plasamentelor in piata noastra de capital mult inainte ca agentia de evaluare financiara Standard&Poor’s sa ne coboare ratingul sub nivelul investitional. Imensul nostru apetit pentru importuri, explicabil prin raportul aiuristic intre pretul mare si calitatea proasta a multor produse romanesti, inclusiv turistice, a dus la adancirea deficitului de cont curent. De fapt, a creat datorie pura atat in buzunarele romanilor, care au consumat pe credit, cat si in conturile firmelor importatoare, care au imprumutat bani pe termen scurt. Cand criza s-a apropiat, a devenit clar ca aceste datorii vor apasa pe umerii bancii centrale.

Fiind in general vorba de imprumuturi in valuta, o simpla socoteala iti demonstra ca nu exista acoperire prin cuferele bancii centrale, ceea ce ar fi putut prabusi leul dincolo de orice imaginatie. Consecintele asupra populatiei ar fi fost devastatoare. O moneda fragilizata de o economie vulnerabila, nerestructurata si incapabila sa tina ritmul tehnologiilor inalte, este incapabila sa sustina plata unei cantitati mari de datorii in valuta. Spre deosebire de criza asiatica, nu mai exista la ora actuala nici un debuseu sigur pentru exporturile noastre, daca excludem cererea temporara de Loganuri din Germania. Deci, dupa o perioada de boom economic, sustinut de fluxuri de capital strain puternice, care a imbogatit oamenii de afaceri si a creat o embrionara clasa de mijloc, apare recesiunea. Infuzia de capital strain nu a urcat doar valoarea afacerilor, ci si pe aceea a locuintelor si a terenurilor. Acum, toate acestea