EXCLUSIV ONLINE. O femeie îşi caută toată viaţa tatăl mort în 1941. România, ţara care i-a trimis părintele la război, aruncă uitare peste eroii care au pierit în lupte de demult. Autoritatea care ar trebui să le protejeze nemurirea stă sub nori negri. Două poveşti, câteva pilde, nenumărate întrebări şi puţine răspunsuri. Sursa: Vlad Stoicescu
"Tatăl meu era din Independenţa, sergent de premilitari în Regimentul 11 Siret. A murit în 1941, pe 9 iulie. Pe 22 iunie trecuse Prutul. 1.020 de români au murit atunci la Ţiganca. Astăzi sunt acolo nouă gropi comune şi un monument, pe un deal. La cota 101”. Începem de aici: Tudoriţa Negriu şi-a căutat tatăl decenii la rând.
De fapt, i-a căutat rămăşiţele îngropate undeva în Republica Moldova, „uitate” de un regim comunist pentru care războiul împotriva trupelor roşii ale Moscovei din perioada 1941-1944 nu merita decât şters din memoria comună.
„Tata n-a fost fascist, ci doar patriot”, remarcă fiica pentru care tatăl e doar o imagine în fotografii vechi. Sergentul Anton Tudorache a murit prăbuşit peste mitralieră. Avea fruntea şi părul „decupate” de schijele unui obuz sovietic.
Trecutul ca o jucărie sovietică
„A cui eşti tu?” – „A lui Tudorache” – „Şi unde e tăticul tău?” – „A murit pe frontul de onoare”.
Sunt cuvintele pe care Tudoriţa Negriu le-a auzit şi le-a rostit ani la rând, neştiind exact de ce tatăl ei a trebuit să moară pe front. Oamenii mari îi ziceau „de onoare”, iar copilul se mira. Unde să fi fost oare onoarea bărbatului căzut în primele zile ale războiului din Basarabia, din moment ce nimeni nu vorbea la sfârşitul conflictului decât despre măreaţa armată sovietică şi „eliberatorii” ei de după 1944? Anton Tudorache (foto) rămăsese în pământul udat de sânge de la Ţiganca, acolo unde vara lui 1941 fusese fierbin
