În anii ’80, actorul Ion Caramitru a descoperit tentaţia regiei de operă: a debutat la Opera bucureşteană cu spectacolul pentru copii Micul coşar de Britten, a montat premiera absolută Eminescu de Paul Urmuzescu, a abordat cu mult succes şi musicalul My Fair Lady de Loewe, de data aceasta la Constanţa, după care a fost invitat la Belfast pentru a pune în scenă Evgheni Oneghin de Ceaikovski. Ei bine, acum, după două decenii, „închizînd cercul“, a montat – din nou la ONB – acest celebru titlu romantic rus, extrem de ofertant, dar şi dificil de realizat, mai ales pentru că se cîntă în original, iar relaţia dintre personaje este destul de statică în viziunea compozitorului care a imaginat arii, duete şi doar cîteva coruri sau ansambluri mai alerte. Păstrînd ambianţa secolului al XIX-lea şi încercînd să sugereze ceva din atmosfera specifică Rusiei lui Puşkin, şi mai puţin poate natura sufletului slav, regizorul a optat pentru un spaţiu aerat, în care 4 module – faţade de case boiereşti şi arcade – îşi schimbă poziţia în funcţie de cerinţele fiecărui tablou, acţiunea derulîndu-se astfel fluent, fără „ruperi“ dictate de mişcarea decorurilor străjuite de frunzişul alb, plecat la pămînt. O masă, scaunele, o bancă rămîn cam singurele elemente de recuzită, dar baldachinul adus în acest context creează impresia că este… în afara casei (decoruri semnate de Maria Miu), asemeni balului Larinei. Superbele costume de epocă (realizate de Viorica Petrovici) sînt gîndite în raport cu eroii, pe care îi caracterizează astfel în plan vizual. În general, regia urmează cursul partiturii pe coordonate clasice, inventînd însă un personaj – Tatiana-copil (interprete sînt Miruna Gafencu şi Anastasia Jinga) – care apare în momente-cheie, traversînd scena, dansînd cu graţie, aruncînd în final cartea-simbol ce aminteşte esenţa fetei visătoare din debutul operei. La bal, fetiţa „se multiplic