Legendele vorbesc despre timpurile când pe "Le Rocher" - pintenul de stâncă în jurul căruia există de secole principatul monegasc - ar fi păşit însuşi Hercule. Eroului grec, fiu al lui Zeus, i s-ar fi înălţat un templu care, fiind construit dintr-o singură încăpere, a fost numit "Monoikos" (de la "monos" - unul, una şi "oikos" - casă).

Oraşul din apropierea acestui templu şi, mai târziu, micul teritoriu suveran aveau să poarte numele de Monoikos - devenit azi Monaco.

Bucătărie tradiţională Situat pe Coasta de Azur, la limita dintre Franţa şi Italia, principatul este influenţat, din punct de vedere gastronomic, de bucătăriile celor doi mari vecini. Există însă, într-un reţetar tradiţional, şi destul de multe preparate pe care monegascii le consideră a fi o moştenire de preţ de la strămoşi. Sunt în general reţete simple, care poartă amprenta vechilor ocupaţii ale locuitorilor: pescuitul, marinăria şi, relativ puţin, păstoritul. Vom observa, de asemenea, împrumuturi din bucătăria provensală şi din cea italiană.

"Cüjina de Munegu" (forma în dialect pentru "bucătăria din Monaco") este apropiată de ceea ce numim, îndeobşte, bucătărie ţărănească, fără prea mari pretenţii (ne referim, desigur, la preparatele tradiţionale; astăzi, Monaco este cunoscut ca un pol al luxului, un loc unde restaurantele "înstelate" se găsesc unul lângă celălalt, oferindu-ţi mâncăruri de un rafinament extrem).

Ţăranul monegasc de odinioară, ca şi localnicii de astăzi, mânca supe de legume, supă de pâine ("supa de pan" sau, cum îi spun francezii, "panade") ori supă pregătită dintr-un soi anume de sfeclă. Verile nu treceau fără "cundyun", o salată pregătită din roşii, ardei, măsline negre, ton, ceapă, castravete, ridichi şi fileuri de anşoa. Pastele proaspete, de tot felul, amintesc de vecinul italian, "e ravyere", de exemplu, nefiind altc