Domnul academician Dan Berindei are exuberanta idee de a răspunde unei recenzii a subsemnatului în revista Cultura. O prejudecată curentă în mediile ştiinţifice de la noi şi de aiurea sugerează că răspunsul cel mai potrivit la recenziile critice ar fi... o nouă carte. Desigur, dacă nu eşti dispus să o faci, mai există o posibilitate: poţi revizui volumul criticat în vederea unei reeditări, ţinînd seama de obiecţiile formulate şi verificîndu-le – tacit sau explicit – validitatea. Sau... poţi să taci. Publiciştii însă evită, în România, această ultimă soluţie, prea niponă sau britanică pentru temperamentul latin, preferînd „să iasă la bătaie“. Nici istoricii nu fac excepţie. Iar domnul Dan Berindei este, şi el, istoric român. Să o spun cinstit şi pe şleau: sînt ani buni de cînd, în privinţa performanţelor de cercetător ale domnului Dan Berindei, eu nu îmi fac nici un fel de iluzii. Portrete istorice ale românilor (Bucureşti, Editura Compania, 2008) ar fi putut fi, măcar teoretic, o carte originală prin stil şi expresivitate, prin selecţia numelor, prin construcţia ingenioasă, dacă nu şi prin ineditul detaliilor şi al împrejurărilor evocate. Lectura mi-a confirmat însă că, dacă nu poţi săpa adînc, asta nu înseamnă necesarmente că poţi face ceva valabil măcar din punct de vedere artistic. M-a interesat, pe de altă parte, în ce măsură ideile care subîntind demersul lui Dan Berindei sînt altele decît acelea care au sabotat, practic, tentativa Academiei Române de a da un tratat de istorie ferit de excese de fond (naţionalism) sau de formă (s-a vorbit despre plagiat în legătură cu anumite volume ale acestui opus magnum). Or, constatarea a fost că naţionalismul îl însoţeşte pe domnul academician Berindei cu consecvenţă. La urma urmei, este treaba domniei sale în ce crede, cîtă vreme poziţia pe care o ocupă nu îl aduce în situaţia de a face din propriul crez o tablă d