Articolele lui Alexandru Matei din ultimele numere ale revistei au stîrnit discuţii mai mult decît înfocate şi multă iritare, mai ales în spaţiul virtual. Autorul vorbea despre un anume fel de impostură intelectuală. Reacţiile au mutat pe nesimţite discuţia în plan ideologic, dacă nu chiar politic – contrar intenţiei autorului, aş zice. Nu mi s-a părut că Alexandru Matei ar da de înţeles că impostura e cumva legată de convingerile de dreapta sau, mai precis, de neoconservatorism, aşa cum lăsau să se înţeleagă unii comentatori. Nici nu mi se pare că Alexandru Matei se afirmă ca un stindard al stîngii. Cred, în schimb, că ar fi fost mult mai bine dacă şi-ar fi definit corect termenii. Aşadar, despre ce impostură vorbim? Nu poate fi vorba despre definiţia de dicţionar, conform căreia impostura ar fi încercarea de a înşela, profitînd de necunoaşterea sau de buna-credinţă a oamenilor, ar fi plasarea într-o poziţie care nu ţi se cuvine. Alexandru Matei se referea la impostura intelectualului public care se pronunţă asupra unor chestiuni de interes general, în media. Dar cine şi ce ar trebui să-i confere legitimitate? Cînd putem afirma că acela care ne vorbeşte sau pe care-l citim nu e un impostor? În ştiinţe, exacte sau nu, chestiunea e simplu de tranşat. Un autor publicat de o revistă ştiinţifică recunoscută e legitim (chiar dacă greşeşte). Legitimitatea e conferită de locul în care apare contribuţia. Cine însă legitimează revista? Comunitatea ştiinţifică respectivă. Pare autoreferenţialitate, dar nu e. O comunitate ştiinţifică ştie articolele cărei reviste sînt mai mult citate, la ani după apariţie, ştie care reviste au experţi în comitetul editorial şi care nu, ştie în care reviste au apărut constant rezultate importante etc. Aceste lucruri sînt cunoscute independent de ierarhiile stabilite pe baza factorului de impact sau a altor criterii cantitative. Aşa stînd