Observ, în ultima vreme, în presa românească, fie ea tonomatizată sau nu, fie ea aservită „mogulilor“ sau nu, un soi de fatalism à la Roumanie în ceea ce priveşte rezultatul alegerilor prezidenţiale din toamnă. Acest fatalism este exprimat prin exclamaţii sceptice, de genul „n-o să-l învingă ăsta pe Băsescu, dom’le!“, sau prin interogaţii amare, de tipul „cine să-l învingă pe Băsescu, domnule?“. Ca şi ciobanul mioritic în faţa morţii, analiştii şi jurnaliştii se pleacă în faţa a ceea ce ei consideră a fi inevitabil: Traian Băsescu va cîştiga alegerile prezidenţiale în 2009. Nu doresc să discut calităţile de om de stat ale lui Traian Băsescu sau ale contracandidaţilor săi posibili ori deja ştiuţi. Vreau să discut această idee, pe care presa o girează, că „oricum, nici ăsta nu e grozav, dar pe ăsta îl ştim măcar“. Această idee este sprijinită de alte perle de sentiment şi de atitudine tipic româneşti, cum ar fi: „Băsescu e prea puternic!“, „Băsescu le zice bine!“ sau „Băsescu vorbeşte cu poporul!“. Or, să ne amintim, şi Iliescu era prea puternic, şi Iliescu vorbea cu poporul sau le zicea bine. Dincolo de asta, mi se pare grav că presa, cîinele de pază al democraţiei, a renunţat să mai caute alternative politice. Pentru că alternanţa la putere este, poate, ultimul semn veridic al unei democraţii funcţionale. Înţeleg ca poporul să renunţe la clasa politică: e prea ocupat să nu moară de foame, e prea dezamăgit de politicieni sau e prea ignorant ca să-i pese. Însă presa ar trebui să ştie că acreditarea acestei idei, anume că nu are rost să mai căutăm o variantă pentru că ne-am obişnuit cu cea de faţă, e periculoasă. Şi aşa sîntem la un pas de desfiinţarea unei opoziţii politice reale. Lipsa unui contracandidat prezidenţial, pe motiv că toţi sînt la fel, dar cu Băsescu măcar ne-am obişnuit, nu ar face decît să adîncească golul care deja se cască între democraţie şi